Draga prietena

Draga prietena,

Iti scriu o scrisoare pentru ca nu pot sa vorbesc cu Tine despre ceea ce iti voi scrie in continuare. Chiar daca m-as uita in ochii Tai nici atunci nu as putea sa iti transmit intelegerea mea pentru ce anume incerci sa ma ocolesti. Nu as putea sa iti spun ca nu gasesc nimic de condamnat in atitudinea ta pentru ca te inteleg cu foarte multa dragoste. Stiu ca nu mi-ai permite sa iti vorbesc despre boala pe care o ai si ne-am preface ca aceasta nici nu exista.

Iti scriu, te vad cu ochii minti, Tu vei citi aceasta scrisoare si o vei ascunde repede fata de membrii familiei tale dar sper sa o recitesti atunci cand te simti singura si crezi ca nu te vede nimeni.

Iti scriu pentru ca vreau sa sti ca avem ceva in comun, ceva ce ne leaga si iti spun de la inceput ca acest lucru este bautul tau care te sperie de moarte.

Poti sa ai orice varsta, poti sa fi studenta, mama tanara, femeie de afaceri, sotia oricui din oras sau de la tara, poti fi bunica. Poti fi extravertita, introvertita, dar curajul Tau vine din pahar.

Poate ca bei de luni sau de ani, cu toate acestea ai fi prima care ar nega si s-ar opune vehement daca cineva te-ar numi alcoolica, betivana, decazuta dar stiu ca in sufletul Tau indoiala s-a cuibarit deja pentru ca simti ca poate au dreptate.

Fiind femeie, esti mai secretoasa, ascunzi bautul chiar si fata de tine, bei in “camara”,iti ascunzi bautura in locuri doar de tine stiute, intre cearceafurile curate din dulap , rufele murdare din masina de spalat sau in spatele ghivecelor mari de flori din casa.

Poate esti reaua familiei, poate ti-ai pierdut locul de munca si familia, poate ai fost batuta, copiilor le e rusine cu tine, ai ajuns jucaria neputincioasa a acestei boli.

Oriunde te afli in acest moment poti avea speranta. Nu meriti suferinta, condamnarea, milogeala celor din jurul tau “daca ne-ai iubi cu adevarat, nu ai mai bea”. – te intereseaza doar persoana ta, / sa-ti fie rusine, fata cu studii superioare,-ai avut toate posibilitatile, nesimtita, imputita etc. etc. Nu esti egoista, rea, monstru fara suflet, dimpotriva.

Esti o femeie bolnava de o boala incurabila. Ca omul fara picior caruia nu-i mai creste altul la loc, ca diabeticul, ca bolnavul de inima. Repet, nu meriti sa suferi, sa tremuri, sa te simti pedepsita pentru ca Tu esti bolnava, oricum i-ai imbolnavit pe toti din jurul tau si cu totii va chinuiti.

Ai putea sa intrebi de unde stiu toate acestea despre Tine?

Stiu pentru ca sunt sau mai bine zis am fost exact ca tine. Cu foarte mare greutate am recunoscut si am admis ca eram neputincioasa in fata alcoolului.

In urma cu 15 ani, am alaturat numelui meu cuvantul – alcoolica.

Am venit singura la Vurpar, in iulie 2002, si am cerut ajutor.

Am povestit viata mea, modul meu autodistructiv de a bea, ca am sot, am adoptat 2 copii minori, ca nimeni nu mai da doi bani pe mine, ca sunt distrusa si disperata, de multe ori am fost batuta, legata si dusa la spitalul de nebuni , daca nu ma lasam internata, pe urma ma internam de buna voie la alte unitati spitalicesti, cu diferite motive, interne, ginecologice, dar niciodata nu recunosteam ca sunt alcoolica.

Aici la Vurpar am constientizat prima data natura exacta a bolii mele, am inteles ca as putea sa incep sa ma vindec, sa ma intorc in societate, sa fiu membru deplin al familiei mele, ca pot sa lucrez si ca nu trebuie sa sufar si sa mai mint.

Am stat la Vurpar 40 de zile, in ingamfarea mea ma consideram vindecata, ma laudam ca mi-au ajuns aceste zile ca lui Isus in pustietate si m-am intors acasa unde am gasit exact acelasi mod de viata si existenta din fata careia m-am refugiat.

Nu a trecut mult timp si am recidivat. Am redevenit sclava alcoolului, nu puteam sa ma inteleg cu nimeni, mi-au spus copiii ca le este rusine cu mine, mai bine le adopta o alta mama, nu au divortat de mine pentru ca eu am intretinut familia si chiar si asa bauta aduceam bani in casa si faceam menajul.

Am avut si perioade bune, am stat abstinenta 6 luni, 1 an, 2 ani.

Am calatorit mult, am lucrat si mai mult, dar nu am fost abstinenta pe deplin pentru ca nu aveam credinta,eram fatarnica am mintit si nici vorba de o minima onestitate. Am tinut legatura cu Casa, am fost la Selimbar in vizita de 10 ani, – am participat la grupuri psihoterapeutice, am vorbit despre mine si cu toate acestea nu consider ca am dobandit abstinenta senina si fericita decat de 2705 zile – azi 20 mai 2017 – aproape de 8 ani.

Intre timp m-am schimbat cel mai mult datorita legaturilor cu grupurile de suport la care particip, cu aprofundarea credintei, am inteles ca am fost doar religioasa ca sa ocolesc iadul, dar am devenit credincioasa pentru ca eu chiar am fost acolo.

Am continuat sa particip la toate evenimentele organizate de Casa Insula Sperantei, am fost la Casa Nazareth, am citit mult si am vorbit despre mine si mai mult. Tin legatura cu Alcoolicii Anonimi, cu Fundatia Bonus Pastor pt. lb. maghiara, si ma vindec, ma vindec trup si suflet. M-am imbolnavit de cancer, nu din cauza alcoolului, am acceptat si aceasta boala tot treaza fiind si tot in stare de bine.

Revin la inceputul scrisorii.

Singura nu se poate, nici eu nu am reusit inainte cand ma bazam exclusiv pe propria putere, pe propriile resurse. Cu greu am inteles ca din aceasta boala nu exista vindecare totala, este incurabila, nu mai pot fi bautoare de societate, nu mai pot bea ca o doamna dar acum nu mai nu sufar din aceasta cauza.

Nu scriam aceasta scrisoare daca nu as fi fost rugata. Persoana care m-a rugat sa scriu a inteles ca am primit ceva care echivaleaza cu o noa stare a constiintei si a existentel mele, ca am suferit o transformare in adevaratul inteles al cuvantului, ca am dat peste o sursa de putere pe care nu am avut-o inainte.

Pot spune ca ma gasesc in posesia unui grad de onestitate, toleranta, altruism, pace sufleteasca si iubire de care nu ma crezusem capabila. Toate acestea mi-au fost daruite de Dumnezeu in timp, gratis si asa cum sunt acum, am fost gata sa le primesc. Am acceptat sa scriu scrisoarea pentru ca “ am primit gratis, dau mai departe pe gratis”…

Aceasta este viata mea, dar slava Domnului, a grupurilor de suport, a femeilor cu care ma intalnesc an de an, a ajutorului de la Casa Insula Sperantei nu trebuie sa mai imi fie teama, nu trebuie sa mai mint si pot accepta pe toti si toate din jurul meu.

Mi-am redobandit increderea in mine, – plangeam odata ca mi-am pierdut stima de sine, sigur ca da, daca am baut.

Ma feresc de primul pahar, daca nu il beau pe primul nu trebuie sa ma tem nici de al doilea, nu?

Traiesc fiecare zi cu seninatate si accept ce nu pot schimba, ma indepartez cat pot de cei rai si de cele rele, ma iubesc si ma apreciez pe mine si asa am ajuns sa ii iubesc si pe cei din jurul meu, chiar si pe Tine prietena necunoscuta care acum imi citesti scrisoarea si poate ai curaj sa ceri ajutor pe care meriti sa o primesti.

Viaţa de după zece tone de vin băute într-un deceniu

Consumul excesiv de alcool distruge vieţi, destramă familii, ruinează cariere, răneşte suflete. A ajuns o boală considerată de multe ori ruşinoasă şi greu de acceptat. Pentru bărbaţi, barurile sunt spaţiile unde, laolaltă, se adună şi trag pahar după pahar, uitând să mai ajungă lângă cei dragi. Pentru femei, însă, locurile publice nu reprezintă o opţiune. Ele beau acasă, pe furiş, ascunzându-şi sticlele de vin, vodcă sau ţuică în spatele ghivecelor cu flori, printre hainele murdare sau în debara, acolo unde numai ele se uită să caute borcanele cu zarzavat. Unele, însă, au avut curajul să îşi recunoască dependenţa şi au ales să o trateze. Centrul de reabilitare pentru femei dependente „Insula Speranţei” a fost prima astfel de instituţie care a venit, acum 20 de ani, în sprijinul celor care aveau nevoie de ajutor, vindecând pacientele fără medicamente, doar prin psihoterapie şi ergoterapie (terapie prin muncă). Despre cum au trecut de la „viaţa de beţivă” la cea „de doamnă”, după cum ele o numesc, au povestit şi unele dintre fostele paciente care au venit la aniversarea celor două decenii a Centrului de la Şelimbăr.

Înfiinţat acum 20 de ani la Vurpăr, Centrul s-a mutat la Şelimbăr, în 2007, şi a ajutat aproximativ 1.000 de femei să îşi recâştige viaţa. Spun că s-au născut a doua oară, pe „Insula Speranţei”. Câteva dintre ele revin an de an să mulţumească pentru cea de-a doua şansă, iar sâmbătă întrunirea a avut din nou loc, aniversând, totodată, două decenii de existenţă a instituţiei. Emoţionate, cu lacrimi în ochi şi cu amintiri, au rememorat viaţa de dinainte de „Insula Speranţei” şi cea de după tratamentul urmat aici.

Zece tone de vin consumate în zece ani

Una dintre primele paciente ale Centrului a fost Minola, în prezent angajată a „Insulei Speranţei”. A venit la Vurpăr, din Bucureşti, acum 12 ani. Era slabă, lipsită de speranţe şi găsea în alcool o alinare. „Prietenia” ei cu alcoolul a început înainte de ’89. Lucra, pe atunci, în domeniul construcţiilor. Într-o zi, şi-a rupt piciorul şi a trebuit să stea în casă, o vreme, descoperind un nou „prieten”, vinul. „Din lipsă de activitate, stând în pat toată ziua, am găsit că cel mai normal e să consum alcool. Îmi plăcea. Am început să consum pentru că nici nu dormeam noaptea. Şi azi am adormit cu un pahar, mâine cu două, poimâine cu trei… Până am ajuns la trei litri de vin pe zi. Am consumat zece ani aşa„, povesteşte Minola.

Credea, atunci, că a avut şi noroc, pentru că, din cauză că nu i s-a sudat bine ghipsul, a mai primit şase luni de concediu medical. Aşa, a fost pensionată pe caz de boală şi a avut mai mult timp să dea frâu liber poftei de vin. „Aveam prieteni care nu ştiau că consum. Când mergeam la petreceri, întotdeauna găseam o scuză să plec mai repede, ba că mi-a venit o mătuşă, ba că mă simt cam rău. Mi-era ruşine să beau mai mult de un pahar. Mă duceam acasă să îmi fac plinul, pentru că îmi cerea organismul, povesteşte Minola. După un timp, nu a mai ieşit deloc din casă, iar prietenii se îngrijoraseră. „Nu mai eram om. Realizam că beam mult, dar nu reuşeam să mă opresc. Tot ziceam că voi face asta de mâine, de luni, de la 1…„, mai spune Minola. Asta până s-a întors prietena ei cea mai bună din străinătate şi a găsit un centru specializat la Vurpăr.

A urmat opt luni tratamentul, după care a rămas voluntar aici. După un timp, a început să pună tot mai mult suflet în ceea ce făcea şi a fost angajată. „Mi-a fost drag să ajut şi celelalte paciente. Chiar sufăr când văd că recidivează. Sunt ca şi copiii mei„, spune Minola.

Astăzi, după 12 ani de abstinenţă, mărturiseşte că pentru ea nu mai există alcoolul. „Mi-am dat seama de această diferenţă. Am fost la petreceri şi am văzut cum sunt femeile bete. E urât, groaznic de urât. Te crezi cea mai deşteaptă, le ştii pe toate, dar eşti penibilă. Pentru mine nu mai există alcoolul. Am închis sertarul„, adaugă Minola.

Se întoarce frecvent la casa ei din Bucureşti, să îşi cumpere insulină, pentru că are diabet. Dar pentru ea „acasă” înseamnă locul care i-a dăruit a doua viaţă: „Insula Speranţei”.

Îmi pierdusem orice speranţă…”

Printre pacientele veterane care au fost la aniversarea de joi s-a numărat şi Luminiţa Popescu, ce s-a recuperat la centrul din Vurpăr acum aproape un deceniu şi jumătate. Spune cu mândrie că este abstinentă de 14 ani şi o săptămână şi că viaţa ei este, acum, una frumoasă.

„Eu îmi pierdusem orice fel de speranță. Încercasem tratamentul standard. La <ebuni>>, că așa zic eu. Și ieșeam așa cum intram. Era o perioadă scurtă de timp în care nu mai beam, dar când ajungeam acasă reluam. Căderea era mai mare”, spune Luminiţa. Pe atunci, ajunsese să consume un litru de vodcă în fiecare zi. Nu se îmbăta astfel încât să nu mai poată vorbi, dar „grija mea era să nu fiu niciodată lucidă”, după cum spune. Ca şi astăzi, era artist plastic, o meserie care, mai adaugă ea, i-a oferit libertate. „E o profesie liberă. Fac astfel arta, pentru că aşa îmi place mie. Deşi poate nu voiam să fie chiar aşa…”, povesteşte aceasta.

Luminiţa era conştientă că alunecă în prăpastia dependenţei de alcool, o boală care a distrus tot ce a fost în jurul ei. Prietenii au izolat-o, pentru că nu aveau nevoie de ea în stadiul în care era, iar cei dragi sufereau neputincioşi. „Era ca un parastas continuu în casă. Îmi pierdusem orice speranţă. Mă internasem la Bălăceanca, un spital extrem de dur, unde te legau de pat şi tratau cu tranchilizante, ca să dormi”, povesteşte Luminiţa.

Întors din străinătate, soţul a vizitat-o la spital şi i-a promis că o să caute o opţiune mai bună pentru ea. Aşa, a ajuns la Vurpăr. „Condițiile erau groaznice. Cine rezista și nu renunța în mod sigur ajungea bine. Am stat șase luni. În ultima perioadă, nici foc nu mai făceam, pentru că scotea soba fum și, ca să nu mai stăm să aerisim, alegeam să dormim în frig. Nu aveam apă deloc. Spărgeam gheața din butoi ca să avem să ne spălăm, acum 15 ani. Astăzi ne amintim cu plăcere”, mai spune Luminiţa.

După şase luni de tratament, s-a întors acasă, în Bucureşti. Nu a fost primită nici cu flori, nici cu aplauze, după cum spune. Nu şi-a mai găsit locul şi rostul, aşa că s-a întors la aşezământ, ca voluntar. A ajutat psihologul şi a tradus cărţi ori articole din limba franceză, timp de şapte ani. După această perioadă, fiica cea mică i-a cerut să se reîntoarcă la Bucureşti, ca să o ajute cu pregătirea nunţii şi creşterea copilului pe care şi-l dorea.

„Este o boală greu de depăşit, de mărturisit. Costurile sunt mari. Nu există garanții ca la o operație de apendicită. Tot timpul există pericolul în spatele tău, riscul să te dezechilibrezi, să cazi din nou, să nu te mai poți ridica, iar cei din jur să fie plictisiți de problema ta. Astăzi, sunt fericită că m-am ridicat din nou”, încheie Luminiţa.

Potrivit lui Marius Oltean, directorul executiv al Asociaţiei „Crucea Albastră” din România, sub umbrela căreia se află „Insula Speranţei„, peste un milion de români sunt dependenţi de alcool.

Echipa „Insulei Speranţei” este alcătuită din Minola Lăcrămioara Vasiliade, ergoterapeutul Eva Moşoiu şi directorul Centrului, Ana-Maria Fulea. Crucea Albastră a deschis un asemenea centru pentru bărbaţii dependenţi de alcool, droguri şi jocuri de noroc şi la Şura Mică, condus de dr. Holger Lux, care, din 1993, a ajutat aproape 2.000 de oameni.

Sursa: Tribuna.ro