Arhiva tag-ul pentru: Necula Constantin

Viaţa de după zece tone de vin băute într-un deceniu

Consumul excesiv de alcool distruge vieţi, destramă familii, ruinează cariere, răneşte suflete. A ajuns o boală considerată de multe ori ruşinoasă şi greu de acceptat. Pentru bărbaţi, barurile sunt spaţiile unde, laolaltă, se adună şi trag pahar după pahar, uitând să mai ajungă lângă cei dragi. Pentru femei, însă, locurile publice nu reprezintă o opţiune. Ele beau acasă, pe furiş, ascunzându-şi sticlele de vin, vodcă sau ţuică în spatele ghivecelor cu flori, printre hainele murdare sau în debara, acolo unde numai ele se uită să caute borcanele cu zarzavat. Unele, însă, au avut curajul să îşi recunoască dependenţa şi au ales să o trateze. Centrul de reabilitare pentru femei dependente „Insula Speranţei” a fost prima astfel de instituţie care a venit, acum 20 de ani, în sprijinul celor care aveau nevoie de ajutor, vindecând pacientele fără medicamente, doar prin psihoterapie şi ergoterapie (terapie prin muncă). Despre cum au trecut de la „viaţa de beţivă” la cea „de doamnă”, după cum ele o numesc, au povestit şi unele dintre fostele paciente care au venit la aniversarea celor două decenii a Centrului de la Şelimbăr.

Înfiinţat acum 20 de ani la Vurpăr, Centrul s-a mutat la Şelimbăr, în 2007, şi a ajutat aproximativ 1.000 de femei să îşi recâştige viaţa. Spun că s-au născut a doua oară, pe „Insula Speranţei”. Câteva dintre ele revin an de an să mulţumească pentru cea de-a doua şansă, iar sâmbătă întrunirea a avut din nou loc, aniversând, totodată, două decenii de existenţă a instituţiei. Emoţionate, cu lacrimi în ochi şi cu amintiri, au rememorat viaţa de dinainte de „Insula Speranţei” şi cea de după tratamentul urmat aici.

Zece tone de vin consumate în zece ani

Una dintre primele paciente ale Centrului a fost Minola, în prezent angajată a „Insulei Speranţei”. A venit la Vurpăr, din Bucureşti, acum 12 ani. Era slabă, lipsită de speranţe şi găsea în alcool o alinare. „Prietenia” ei cu alcoolul a început înainte de ’89. Lucra, pe atunci, în domeniul construcţiilor. Într-o zi, şi-a rupt piciorul şi a trebuit să stea în casă, o vreme, descoperind un nou „prieten”, vinul. „Din lipsă de activitate, stând în pat toată ziua, am găsit că cel mai normal e să consum alcool. Îmi plăcea. Am început să consum pentru că nici nu dormeam noaptea. Şi azi am adormit cu un pahar, mâine cu două, poimâine cu trei… Până am ajuns la trei litri de vin pe zi. Am consumat zece ani aşa„, povesteşte Minola.

Credea, atunci, că a avut şi noroc, pentru că, din cauză că nu i s-a sudat bine ghipsul, a mai primit şase luni de concediu medical. Aşa, a fost pensionată pe caz de boală şi a avut mai mult timp să dea frâu liber poftei de vin. „Aveam prieteni care nu ştiau că consum. Când mergeam la petreceri, întotdeauna găseam o scuză să plec mai repede, ba că mi-a venit o mătuşă, ba că mă simt cam rău. Mi-era ruşine să beau mai mult de un pahar. Mă duceam acasă să îmi fac plinul, pentru că îmi cerea organismul, povesteşte Minola. După un timp, nu a mai ieşit deloc din casă, iar prietenii se îngrijoraseră. „Nu mai eram om. Realizam că beam mult, dar nu reuşeam să mă opresc. Tot ziceam că voi face asta de mâine, de luni, de la 1…„, mai spune Minola. Asta până s-a întors prietena ei cea mai bună din străinătate şi a găsit un centru specializat la Vurpăr.

A urmat opt luni tratamentul, după care a rămas voluntar aici. După un timp, a început să pună tot mai mult suflet în ceea ce făcea şi a fost angajată. „Mi-a fost drag să ajut şi celelalte paciente. Chiar sufăr când văd că recidivează. Sunt ca şi copiii mei„, spune Minola.

Astăzi, după 12 ani de abstinenţă, mărturiseşte că pentru ea nu mai există alcoolul. „Mi-am dat seama de această diferenţă. Am fost la petreceri şi am văzut cum sunt femeile bete. E urât, groaznic de urât. Te crezi cea mai deşteaptă, le ştii pe toate, dar eşti penibilă. Pentru mine nu mai există alcoolul. Am închis sertarul„, adaugă Minola.

Se întoarce frecvent la casa ei din Bucureşti, să îşi cumpere insulină, pentru că are diabet. Dar pentru ea „acasă” înseamnă locul care i-a dăruit a doua viaţă: „Insula Speranţei”.

Îmi pierdusem orice speranţă…”

Printre pacientele veterane care au fost la aniversarea de joi s-a numărat şi Luminiţa Popescu, ce s-a recuperat la centrul din Vurpăr acum aproape un deceniu şi jumătate. Spune cu mândrie că este abstinentă de 14 ani şi o săptămână şi că viaţa ei este, acum, una frumoasă.

„Eu îmi pierdusem orice fel de speranță. Încercasem tratamentul standard. La <ebuni>>, că așa zic eu. Și ieșeam așa cum intram. Era o perioadă scurtă de timp în care nu mai beam, dar când ajungeam acasă reluam. Căderea era mai mare”, spune Luminiţa. Pe atunci, ajunsese să consume un litru de vodcă în fiecare zi. Nu se îmbăta astfel încât să nu mai poată vorbi, dar „grija mea era să nu fiu niciodată lucidă”, după cum spune. Ca şi astăzi, era artist plastic, o meserie care, mai adaugă ea, i-a oferit libertate. „E o profesie liberă. Fac astfel arta, pentru că aşa îmi place mie. Deşi poate nu voiam să fie chiar aşa…”, povesteşte aceasta.

Luminiţa era conştientă că alunecă în prăpastia dependenţei de alcool, o boală care a distrus tot ce a fost în jurul ei. Prietenii au izolat-o, pentru că nu aveau nevoie de ea în stadiul în care era, iar cei dragi sufereau neputincioşi. „Era ca un parastas continuu în casă. Îmi pierdusem orice speranţă. Mă internasem la Bălăceanca, un spital extrem de dur, unde te legau de pat şi tratau cu tranchilizante, ca să dormi”, povesteşte Luminiţa.

Întors din străinătate, soţul a vizitat-o la spital şi i-a promis că o să caute o opţiune mai bună pentru ea. Aşa, a ajuns la Vurpăr. „Condițiile erau groaznice. Cine rezista și nu renunța în mod sigur ajungea bine. Am stat șase luni. În ultima perioadă, nici foc nu mai făceam, pentru că scotea soba fum și, ca să nu mai stăm să aerisim, alegeam să dormim în frig. Nu aveam apă deloc. Spărgeam gheața din butoi ca să avem să ne spălăm, acum 15 ani. Astăzi ne amintim cu plăcere”, mai spune Luminiţa.

După şase luni de tratament, s-a întors acasă, în Bucureşti. Nu a fost primită nici cu flori, nici cu aplauze, după cum spune. Nu şi-a mai găsit locul şi rostul, aşa că s-a întors la aşezământ, ca voluntar. A ajutat psihologul şi a tradus cărţi ori articole din limba franceză, timp de şapte ani. După această perioadă, fiica cea mică i-a cerut să se reîntoarcă la Bucureşti, ca să o ajute cu pregătirea nunţii şi creşterea copilului pe care şi-l dorea.

„Este o boală greu de depăşit, de mărturisit. Costurile sunt mari. Nu există garanții ca la o operație de apendicită. Tot timpul există pericolul în spatele tău, riscul să te dezechilibrezi, să cazi din nou, să nu te mai poți ridica, iar cei din jur să fie plictisiți de problema ta. Astăzi, sunt fericită că m-am ridicat din nou”, încheie Luminiţa.

Potrivit lui Marius Oltean, directorul executiv al Asociaţiei „Crucea Albastră” din România, sub umbrela căreia se află „Insula Speranţei„, peste un milion de români sunt dependenţi de alcool.

Echipa „Insulei Speranţei” este alcătuită din Minola Lăcrămioara Vasiliade, ergoterapeutul Eva Moşoiu şi directorul Centrului, Ana-Maria Fulea. Crucea Albastră a deschis un asemenea centru pentru bărbaţii dependenţi de alcool, droguri şi jocuri de noroc şi la Şura Mică, condus de dr. Holger Lux, care, din 1993, a ajutat aproape 2.000 de oameni.

Sursa: Tribuna.ro

A lucrat pentru ministrul Apararii, dar a ajuns sa piarda totul. „Cand esti alcoolic, esti un om inchis intr-o sticla”

Psihiatrii sustin ca exista meserii care predispun la consumul excesiv de alcool. Muncitorii din constructii, dar si barmanii sau ospatarii sunt cateva exemple de ocupatii in care tentatia este mare.

Continuam campania „Dependenta Romaniei- Alcoolismul, boala din pahar” cu povestea lui Constantin. La doar 20 de ani a fost ales ospatarul personal al ministrului apararii de atunci. O realizare pentru el. In scurt timp, insa, bucuria s-a transformat in cosmar. Accesul la bauturi fine, imposibil de gasit pe o piata autohtona stoarsa de saracie, dar si lacomia i-au schimbat dramatic

Suntem la Sibiu, intr-un restaurant cunoscut pentru… nuntile si botezurile pe care le gazduieste. Constantin e sef de sala. Il privim cum manevreaza atent sticlele de bautura si paharele. Toti il admira pentru puterea de care da dovada. Barbatul este alcoolic abstinent…de 12 ani.

“Mi-am pierdut familia si daca am pierdut familia am pierdut tot”, povesteste el. “Am pierdut prieteni, oameni din viata mea care pe 90 la suta i-am castigat, dar nu imi mai pot castiga anii de viata in care am baut. Aia sunt o pata neagra in viata mea”.

Perioada neagra a inceput odata cu incorporarea. “In armata pe vremea ceausista am fost ales ca ospatar al ministrului Apararii Nationale in perioada in care am facut armata in Bucuresti. Fiind ospatar al ministrului acolo era whisky, vinuri alese si stiti bine nu se gasea in comert si puteam bea nu ma controla nimeni . Beam cat vream. Nu beam foarte mult dar beam frecvent in fiecare zi. Sa nu ma intrebati cand am deveit alcoolic ca nici n-am simtit eu macar. Multa vreme dupa aia nu mai era o placere sa bei era o necesitate. Am ajuns sa beau dimineata cate o jumate de litru de palinca de Bihor din doua gaturi ca sa nu imi mai tremure mainile, sa-mi revin. Adica in meseria mea de ospatar trebuie sa duci o cafea, o … sa nu imi mai tremure mainile asta faceam in fiecare zi de dimineata de la sapte, devenisem alcoolic”

Ca orice alcoolic… devenise si un actor foarte bun. Initial, nimeni nu a realizat ca are probleme. Nici macar cea care i-a devenit sotie si i-a daruit doi copii. Dupa opt ani in care lucrurile nu doar ca nu s-au schimbat, ci s-au inrautatit, cei doi au sfarsit prin a divorta. “O certam, o faceam in toate felurile ca umbla cu unu cu altu’ . O jigneam pur si simplu. Si la un moment dat iti ajunge. Trebuie sa spuna cineva stop si ea a fost cea care a spus stop. Nu pot sa o judec ca a divortat de mine sau sa-i bag vreo vina”.

“Imi aduc aminte un episod: aveam o problema la stomac si am fost internat la spitalul militar si daca nu am baut 2-3 zile poti cadea in coma si cand nu bei si am cazut in coma postalcoolica. Vedeam soareci, insecte mici am ferit un dulap din ala de 200 de kg l-am luat ca pe o zdreanta. A doua zi mi s-a spus ca eu nu am stiut nimic. L-am luat si l-am dat deoparte pentru ca eu o vedeam acolo pe copila mea ca o mancau paianjenii si soarecii l-am dat deoparte ca pe o zdreanta”

Dupa familie, si-a pierdut si serviciul. S-a mutat cu parintii. Oameni simpli, de la tara, care s-au tinut insa departe de bautura. Au incercat si ei sa-si ajute baiatul. Constantin a ajuns, de mai multe ori, la psihiatrie. Tratamentul a fost insa ineficient. “Aveam o juma de ora pauza si toata lumea care era acolo se ducea si-si lua de baut. Seara era practic carciuma acolo nu spital. Eu mi-am dorit intotdeauna sa scap dar nu puteam demonul alcoolului nu te lasa daca te-a prins o data foarte greu iti da drumul.”

In urma cu 12 ani, fratele lui mai mare a auzit de Centrul pentru tratamentul dependentei de alcool de la Sura Mica-Sibiu. L-a convins sa se interneze si acolo. “Sunt doar doua drumuri: ori bei si te lasi de tot de alcool ori bei pana mori in cel mai fericit caz si spun asta fiindca poti sa ajungi la un spital de psihiatrie ca sa nu mai ai momente de luciditate toata viata. Adica sa-ti pierzi mintile. Eu am incercat de patru ori si am reusit nu m-am lasat. Sunt un om ambitios un om care vrea sa obtina de la viata asta ceva si eu am obtinut. Mi-am obtinut libertatea pentru ca atata vreme cat esti alcoolic, cat esti cu alcoolul in mana, esti un om inchis intr-o sticla. Depinzi de ea, nu o sa ai bani niciodata, prieteni adevarati, esti un om singur

Acum s-a recasatorit si si-a facut alti prieteni…la centru. Unde continua sa mearga aproape zilnic. Ii place sa le gateasca pacientilor si sa le impartaseasca din experientele sale…cu bautura.

“Acolo m-am nascut a doua oara si acolo e locul meu de suflet. Acolo e a doua casa. Acolo ma duc ca si la mine acasa. Acolo toti imi sunt prieteni Toti ma inteleg pe mine. Eu pot sa-i inteleg pe ei. Eu pot sa inteleg un alcoolic, altcineva….adica multa lume nu poate sa-i inteleaga . eu pot sa inteleg un alcoolic “.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula- presedinte Crucea Albastra Romania: “Ii vad pe oameni cum se ajuta dupa aceea intre ei . cum incearca sa-si construiasca o retea de sprijin .cum dezvolta o retea de sprijin . foarte putine categorii mi se par atat de frumoasa ca cei care au trecut prin dependenta si acum vor sa-i ajute si pe ceilalti.”

“Pana la urma din 1956 OMS-ul spune ca e boala. Traiesc impreuna cu oamenii aceeia recuperarea si e foarte frumos. Oricum, statul nu prea se implica in terapia antialcool si antidrog . avem o zona in care sigur ca se investesc bani dar si o alta zona in care nu investim deloc Daca avem o agentie nationala antidrog nu avem nicio agentie nationala antialcool”.

“Statul ar trebui sa se implice pentru ca statistic ar fi doua milioane de alcoolici dar adevarul e altul sunt mult mai multi. Ar trebui sa creeze centre cum e la Sura si sa le si subventioneze. In strainatate poti sa te duci cu asigurarile de sanatate, la noi nu. trebuie sa platest, or un alcoolic care a ajuns alcoolic nu mai are bani si atunci daca nu exista un frate, o sora, o mama sau cineva care sa-i dea bani o luna de zile nu se cunoaste daca stai acolo . Recazi, imediat recazi”

“La mine in viata oamenii sunt impartiti in doua grupe: unii nu le vine sa creada ca m-am lasat de baut si la unii care ma cunosc mai recent nu le vine sa creada ca am baut vreodata. Va dau un exemplu: fratele meu. Un bautor notoriu si din cauza alcoolului a si murit 42 de ani.“

“Sa ,pr era cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Puteam sa ajung in spital si puteai innebuni si atunci nu era cel mai bun lucru ca sa mori?”

Romania este pe locul trei in Europa in privinta mortalitatii la barbati si pe primul, in cazul femeilor la decese ce au la baza consumul excesiv de alcool.

O zi cu Părintele Necula

Este preotul cel mai apropiat de oameni și a doborât toate canoanele, ținând conferințe în pușcării, declarându-se iubitor de rock după drama din clubul Colectiv și predicând cuvântul Domnului în „stradă”. Teolog, profesor, preot, duhovnic, român, Părintele Constantin Necula este considerat un fenomen în biserică.

Coleg de cancelarie cu Președintele ţării

În fosta mănăstire, un birou nu foarte mare, dar ticsit cu o mulțime de cărți dintre cele mai diverse  – de la vechi Biblii la Radu Paraschivescu  – este locul unde părintele Constantin Necula își primește oaspeții, discipolii, prietenii, curioșii. Îmi zic, știind pe cine primea în dimineața aceasta, că va avea cu siguranță întârziere. Dar nu, la 9 fix, părintele Necula iese din biroul său, însoțind invitata la care se gândea cu bucurie decuseară: luptătoarea de kick-boxing  Cristiana Stancu. Nimic surprinzător în această vizită: non-conformismul preotului Necula este deja cunoscut, iar apropiații îi știu pasiunea pentru sport, pentru multe sporturi. Palmele sale, atunci când îmi strâng mâna, o atestă: palme largi, obișnuite să pareze mingi de fotbal! „Da, am fost cândva portar, până când era să o pățesc, și mi-a distrus mama tot echipamentul!”, își amintește părintele. Fotbalul și handbalul erau pasiunile lui, dar nu a mai continuat deoarece mama sa i-a distrus o pereche de încălțăminte sportivă în urma unei accidentări, pentru a nu-l mai vedea vreodată suferind din cauza sportului. Viața lui este o lungă înșiruire de activități, de la a preda la Facultate, slujirea ca preot, grija de credincioși, cu timp și fără timp, și cea de cap al familiei.

Tot din altă viață  vine și trecutul de profesor de fizică, colegii din cancelarie (un anume cuplu Carmen și Klaus Iohannis!, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, din Sibiul anilor ’90) dar și sclipirea din ochi când povestește de performanțe. Nu neapărat sportive, ci umane.

După plecarea invitatei îmi spune: „Cristiana este o tipă senzațională, a făcut Teologie și acum e campioană de kick-boxing! Mondială! Şi are doar 24 de ani”.

Este și vârsta ucenicilor săi.  Părintele Constantin Necula, mergând pe strada, de la Catedrala Mitropoliei Ardealului, cu hramul Sfânta Treime, spre Mitropolie, de la Mitropolie, spre miezul nopții, spre casă, în sutană dar cu ochii jucăuși, zâmbind de sub o căciuliță neagră pe părul șaten, are ceva din liniștea și firescul filosofilor din Grecia Antică: un Socrate contemporan ce se plimbă alături de discipolii săi, înaintează plutind, iar tinerii de lângă el îi sorb cuvintele, îi răspund, primesc bucuroși îmbrățișarea sa: îmbrățișare de ardelean, de brașovean chiar, puternică, de-ţi rupe coastele.

Un Socrate pe străzile Sibiului

Știam că în seara zilei de 6 noiembrie, la Catedrală se va ține o slujbă de pomenire pentru cei adormiți în urma tristului eveniment de la clubul Colectiv ( 30 octombrie) și am încercat să-l găsesc acolo pe părintele Constantin Necula. După-amiaza fusese la Agnita, la slujba Sfântului Maslu, dar seara l-am revăzut în catedrală vorbind în mijlocul camerelor de filmat: Necula este printre cei câțiva preoți care au știut cum vorbi jurnaliștilor, iar ei îl apreciază și îl căută.

Rare sunt momentele când părintele e singur. Ziua sa începe în zori și se termină la miezul nopții. Veșnic conectat (la rețele sociale, dar și la cugetările și durerile semenilor săi) veșnic în mișcare, veșnic încercând să ofere răspunsuri. Mai tot timpul este înconjurat de tineri, discipolii săi, și nu numai. Mulți sunt studenții Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, cei care îi ascultă cursurile de Omiletică și Catehetică, adică cele care-i învață pe viitorii preoți cum să le vorbească credincioșilor. O arta conversației pe care părintele Necula o are nativ. Desigur, pe părintele Necula îl poate vedea oricine pe Youtube, vorbind oamenilor, indiferent de vârstă, de condiția socială, de nivelul intelectual.

În perioada studenției mele l-am întâlnit și eu, de două ori, la Iași, vorbind despre „îndumnezeirea maidanului” și despre cum tinerii teologi trebuie să nu rămână închiși în propria lor lume. Era asaltat de studenți de la diverse facultăți cu întrebări mereu surprinzătoare. În București, la finalul lunii octombrie, a susținut o conferință într-un foișor special amenajat la Biserica Icoanei, iar locul s-a dovedit, ca de obicei, neîncăpător. Timp de o oră a vorbit despre necesitatea credinței în viața oamenilor, iar pe tineri i-a îndemnat să-și asume și  să-şi mărturisească credința. Seara s-a încheiat cu troparul „Hristos a Înviat din morți”!

În marea catedrală din Sibiu, întocmită după planurile Sfintei Sofia din Istanbul, „în urmă cu puțin timp”, își începe părintele Necula parastasul, „s-a terminat Taina Sfântului Maslu, când biserica a fost plină. Pentru noi, şi dacă am fi fost singuri, ar fi fost aceeaşi valoare pentru că noi aici ne întâlnim cu Dumnezeu, nu cu mulțimea”. În seara acelei zile, slujba de pomenire a fost intensă, iar rugăciunile care cereau iertare și odihnă pentru cei adormiți i-au adunat pe toți unii lângă alții. Rugăciunea și gândul purtat că în fond cu toții am suferit în urma incendiului din clubul Colectiv a fost cea care ne-a unit. Îndemnul la a nu uita de cei adormiți era mai puternic decât orice altă diferență: „Eu țin foarte mult să-i pomenim pe oamenii aceștia (de la Colectiv n.red.)”, afirma părintele Necula, ulterior. „Am văzut că mulți nici măcar nu sunt de confesiune ortodoxă, dar chiar nu mă interesează, îi iubesc pentru că sunt copiii poporului meu. Dumnezeu ne iubește pe toți la fel. Și cred că este un pic aconfesional de data asta”. Un semn că adevărata credință este iubire de semeni, indiferent de credința acestora.

Altruism în rugăciune

„Hai să bem o cafea, amară ca viața!”, glumește părintele-profesor. Mereu pus pe glume, el nu și-a pierdut niciodată curiozitatea pentru științele exacte. Absolvent de liceu cu profil real, e mereu la curent cu ultimele noutăți din fizică, chimie, filosofie, dar când vine vorba de preoție și de slujirea oamenilor, părintele prinde un alt contur. De la modul șugubăț de a te descoase pentru a-ți cunoaște sufletul până la seriozitatea părintelui duhovnicesc ce își învăță ucenicii, nu e decât un pas. Și pentru că era dimineață, a deschis Ceaslovul – cartea ce împarte ziua în momente de rugăciune și ne-a citit: „Doamne, eu ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurător, miluiește-mă, văzând neputința sufletului meu. Doamne, trimite mila Ta în ajutorul meu, ca să preaslăvesc preasfânt numele Tău. Doamne Iisuse Hristoase, scrie-mă pe mine, robul Tău, în cartea vieții și-mi dăruiește sfârșit bun. Doamne Dumnezeul meu, deși n-am făcut nici un bine înaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun…”

L-a făcut cadou, ulterior. Cu o dedicație:  „Pentru că iubirea nu este confesională”.

Părintele Constantin Necula este și președintele Asociației Crucea Albastră din România, prin care este oferit ajutor de specialitate pentru cei bolnavi de alcoolism, consumatorilor de droguri și familiilor acestora. O activitate ce are în vedere mai ales latura de slujire (diaconia) a aproapelui aflat în suferință. În demersul său, părintele Necula face apel la rolul pe care îl are credința în viața fiecărui om, iar asumarea acestei credințe îl face altruist,  o calitate pe care o are din copilărie: „Credința nu te face nici mai bun și nici mai rău. Îți oferă cadrul formal și informal în care să poți trăi o serie de realități, în general foarte deschise spre colaborarea cu celălalt, spre cordialitate și convivență. Un om care-și ia în serios creștinismul este un om dispus „la celălalt”. Sigur, el nu poate accepta toate devierile morale sau sociale ca fiind fundamente ale altruismului. Definiția prietenului altruist? Omul care te apără pe tine de tine însuți. Ori credința te îndeamnă să rostești adevărul, să crești în sinceritate chiar când asta te face antipatic. Religia creștină este construită tocmai pe simpatie reciprocă”.

Asumarea prin credință

Îmi spune că este trist, tocmai citise, pe smartphone, un articol despre altruismul copiilor care nu au crescut în familii creştine… „Dădea bine în presă. Este limpede că presa umanismului secular încearcă să inducă informații și mai ales cifre irelevante pentru a le amesteca între cele relevante. La noi ar fi fost simplu. Semnarea actelor pentru înscrierea la ora de religie a dovedit că 96,5 % (ajuns acum la 98%) dintre copiii și părinții din România au fost altruiști: au semnat nu doar pentru o materie – ora de religie, ci și pentru niște oameni – profesorii de religie și pentru o instituție – cultul de care aparțin. Și eșantionul a fost reprezentativ. Altfel, despre altruismul umaniștilor seculari ar fi periculos să concluzionez după spusa unui reprezentant de marcă al lor, profesor, care spunea la TVR 1, cu maxim altruism, că și-ar dori 6000 de colegi de religie cu dosare penale. Altruismul se naște în rugăciune, nu în procese penale”.

Bucuria de a fi creștin și asumarea acestui statut, dorința de a ajuta cu timp și fără timp, posibilitatea de a fi la curent cu ultimele noutăți din varii domenii pentru o largă deschidere către celălalt, pasiune și determinare, acestea le-am văzut la părintele profesor Constantin Necula: alura și chipul unui părinte duhovnicesc la care toți vin în căutarea unui răspuns. I-am pus și noi câteva întrebări.