Arhiva tag-ul pentru: Insula Speranţei

Au scăpat din iadul dependenţei de alcool

/0 Comentarii/în

La „Insula Speranţei” de la Şelimbăr, un centru unic în ţară, sunt tratate femei dependente de alcool. Efortul personalului de specialitate este susţinut şi de preotul bisericii din localitate. Centrul s-a înfiinţat în 1997, cu ajutorul unui proiect Pfare-lien şi a funcţionat timp de 10 ani într-o casă parohială evanghelică din Vurpar, în condiţii deosebit de grele. Cu mari eforturi, „Insula” s-a mutat la Şelimbăr, într-o casă primitoare, din care nu lipseşte o capelă pentru rugăciune.

De la înfiinţare până în prezent, timp de 15 ani, aşezământul a acordat ajutor pentru sute defemei din toate zonele ţării. Tratamentul, început cu dezintoxicarea în cadrul spitalelor de psihiatrie, continuă aici cu psihoterapia. Pacientele au sprijinul specializat al personalului format din psihoterapeut, ergoterapeuţi, voluntari, dar şi al lui Dumnezeu, aşa cum susţin fostele paciente care s-au vindecat.În fiecare an, la „serbarea” centrului se întâlnesc zeci de femei care au scăpat din iadul dependenţei de alcool, prilej de a se bucura împreună şi de a-şi împărtăşi fericirea renaşterii, aşa cum îşi descriu chiar ele experienţa.”Aici L-am cunoscut pe Dumnezeu, am cunoscut oameni minunaţi, colectivul. Am cinci ani de când am terminat „şcoala””, spune o doamnă medic, care după ce s-a însănătoşit şi-a dedicat viaţa ajutorării persoanelor care suferă de dependenţa de alcool.”M-am născut a doua oară aici. Nu reuşesc să îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi, pentru că am început o viaţă nouă, că mă pot bucura de fiecare moment din viaţa mea. Mi-am dat seama cât de multe am pierdut, cum mi-am bătut joc de mine, cât de mult am pierdut din viaţa copiilor mei, fără să mă oblige nimeni. Au fost aici oameni care mi-au deschis ochii, cu ajutorul lui Dumnezeu. Aş vrea ca toată lumea să fie fericită ca mine!”, spune o doamnă care sărbătoreşte zece ani de abstinenţă.”Am înţeles aici că valoarea mea şi existenţa mea sunt date de Dumnezeu. Înainte nu aveam puterea să recunosc asta, dar acum mă vindec în fiecare zi, şi în fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu. Sufletul meu era mort când am venit aici, dar a înviat şi dau slavă lui Dumnezeu. Nu aş fi atât de fericită acum dacă nu aş fi trecut prin ceea ce am trecut”, a mai remarcat o doamnă.”Când am venit aici credeam că le ştiam pe toate, dar nici pe mine nu mă cunoşteam deloc. Aici m-am descoperit, m-am acceptat şi am început să mă iubesc. Am fost încăpăţânată, orgolioasă, dar cei de aici au avut foarte multă răbdare cu mine. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a iubit şi mi-a dat sănătate! El este Doctorului cel mare, Dumnezeu”.Isabela Bălţatu, ergoterapeut în cadrul centrului, a cunoscut „Insula Speranţei” iniţial ca pacientă.

După vindecare a rămas să lucreze ca voluntar şi acum urmează studii de specialitate. Ea a povestit cât de dificilă este recuperarea, cum la început pacientele nu îşi conştientizează starea şi au foarte multe rezistenţe.”Sunt foarte închise, nu pot vorbi despre ele însele, nu au făcut lucrul acesta nici în familie, nu şi-au expus niciodată trăirile, emoţiile, sentimentele.” Isabela Bălţatu susţine că un sprijin în vindecare este oferit de credinţă, iar multe paciente îl regăsesc pe Dumnezeu în procesul recuperării. „Foarte multe au început să meargă din nou la biserică, să se roage, să vorbească cu preotul, multe s-au îndreptat spre biserică, primind acea pace şi linişte sufletească.” De asemenea, multe paciente care erau atee l-au descoperit pe Dumnezeu pe drumul recuperării.

„Dumnezeu, un sprijin pe care Îl ignoram”

Directoarea Centrului „Insula Speranţei”, psihoterapeut Crina Lupea, susţine că majoritatea pacientelor ajung să abuzeze de alcool pe fondul unor suferinţe sufleteşti. „Fie îşi pierd familiile, soţii, părinţii, sau care se îndepărtează, fie îşi pierd locuinţele, locul de muncă sau toate acestea.” De cele mai multe ori pacientele nu îşi recunosc dependenţa. „Din păcate, se face aceasta când este o catastrofă în jurul lor, şi de cele mai multe ori familiile sunt cele care reacţionează, sunt îngrijorate pentru viaţa şi sănătatea persoanelor pe care le aduc aici.” Pacientele ajung în centru mai mult sau mai puţin constrânse, iar munca dificilă a personalului este de a transforma motivaţia externă într-una internă. Primul pas al terapiei este să „le îndrept atenţia spre modul în care trăiesc în prezent viaţa, cât de nemulţumite sunt, de nefericite, neîmplinite, către lucrurile la care au renunţat în favoarea alcoolului”, a spus Crina Lupea.Psihoterapeutul afirmă ajutorul credinţei în procesul recuperării. „Lucrând aici am început să mă cunosc pe mine, pe Dumnezeu, să descopăr că este un sprijin pe care Îl ignoram. L-am ignorat foarte mult timp, dar simt acum acest sprijin în fiecare moment. Femeile care vin aici sunt cu alcoolism cronic, de 10, 20, 30 de ani, timp în care relaţia cu Dumnezeu e întreruptă. Încercăm, cu preotul din Şelimbăr, care duce o muncă misionară să le înlesnească această legătură pe care au pierdut-o, dar de care au nevoie. Fiecare simte această nevoie spirituală.”Crina Lupea povesteşte că multe dintre femeile care suferă de alcoolism se simt păcătoase şi nu au curajul să se ierte, deşi resimt vinovăţie şi ruşine. Însă, prin credinţă, ele încep să vadă cât sunt de iubite şi se iartă şi se acceptă pe ele însele. „Lipsa iubirii ne aduce în situaţia asta, şi nu atât lipsa interioară, cât neaccesarea ei. Ca să devii alcoolic înseamnă să nu te iubeşti deloc şi să te agresezi permanent, pentru că alcoolismul este o agresiune”, a spus Crina Lupea.

„Aceste vieţi care renasc sunt nişte minuni”

Între „Insula Speranţei” şi biserica din Şelimbăr este o strânsă colaborare, preotul din sat vine regulat şi face rugăciuni, slujba Sfântului Maslu, acatiste, rugăciuni de dezlegare, spovedeşte când este solicitat. „Are o misiune foarte grea, dar efectul acestor rugăciuni este vizibil”, a spus directoarea aşezământului, Crina Lupea.Preotul Emil Mocioiu, care colaborează de trei ani cu centrul, a spus că o parte din paciente vin şi la biserică şi participă la Sfânta Liturghie, se spovedesc şi chiar se împărtăşesc. „Am observat la aceste femei o credinţă chiar mai mare decât la ceilalţi. Credinţa lor puternică le motivează să lupte mai mult cu boala. Atunci când ele vorbesc, observi că Dumnezeu este pe buzele tuturor. Le ajută foarte mult programul din centru, dar şi credinţa.” Preotul a observat că fiecare dintre aceste femei are un substrat puternic de suferinţă, care le-a făcut să îşi caute alinarea în alcool. „Este o patimă în care au căzut şi din care ies destul de greu, dar sunt de apreciat pentru că luptă şi multe reuşesc să se lase.” Preotul a mai remarcat pregătirea intelectuală deosebită a unora dintre aceste femei, ceea ce nu diminuează dramele sufleteşti cu care se confruntă.Periodic, la centru, Sfântul Maslu este oficiat şi de preoţi călugări. „O doamnă care avea o durere de cap de câteva săptămâni s-a vindecat în timpul Maslului. Se simte puterea lui Dumnezeu, este principalul terapeut, principalul vindecător”, a observat Crina Lupea, care se consideră privilegiată pentru că „aceste vieţi care renasc sunt nişte minuni pe care eu le văd şi la care asist. Nu eu le fac, ci Dumnezeu le face, dar am şansa să fiu un martor. Persoane care nu ştiau cum le cheamă, erau în cea mai joasă degradare personală, familială, profesională şi socială au redevenit nişte fiinţe miraculoase care s-au reconstruit, care şi-au refăcut familiile, s-au recăsătorit cu acelaşi soţ de care au divorţat, s-au reconstruit profesional”, a mai spus Crina Lupea.

Sursa: ZiarulLumina

S-au lepădat de băutură, la Insula Speranţei

/0 Comentarii/în

La Şelimbăr funcţionează singurul centru de consiliere şi tratament pentru femeile dependente de alcool, din ţară. Zeci de femei dependente de alcool, dar şi de droguri sau medicamente, sunt tratate, din 1993,  la aşezământul „Insula Speranţei“.

Marina Zlate, are 50 de ani, este din Oradea şi este în Centrul Insula Speranţei, de la Şelimbăr, de aproape patru luni. Spune că, vreme de 20 de ani, alcoolul i-a fost prieten. „Mereu am crezut că pot renunţa de una singură, dar nu a fost aşa. Dimineaţa, prima mea problemă era să beau ceva. Făceam orice ca să mi-o procur. Minţeam, mă împrumutam de bani, făceam orice ca să îmi pot procura votca“, mărturiseşte Marina Zlate, de 50 de ani. Lucrurile au degenerat în momentul în care şi-a pierdut fiul de 22 de ani, într-un accident de circulaţie. „Am ajuns aici după o tentativă de suicid. Mi-am tăiat venele şi am ajuns la spital. Când eram internată la chirurgie, mi-am dat seama că am o problemă. Aşezământul de aici a fost ultima mea şansă“, spune acum femeia, după mai bine de patru luni în care nu a consumat niciun strop de alcool.

Medici trataţi la Şelimbăr
Nu e singurul caz tratat aici. O altă fostă consumatoare, medic de profesie, din Timişoara, a ajuns aici din acelaşi motiv. Votca i-a distrus viaţa. Pentru a-i proteja identitatea, o vom numi Andreea. Are 38 de ani şi este din Timişoara. De patru ani spune că e consumatoare, dar în ultimii doi a abuzat de alcool. „Mă trezeam cu gândul că trebuie să beau ceva. Eram băutoare de votcă. Aveam impresia că numai dacă beau un pahar pot să îmi duc planurile mai departe. Dar, de cele mai multe ori, tocmai din această cauză nu mi le puteam duce la îndeplinire, mă necăjeam şi intram aşa într-un cerc vicios fără ieşire. Eu m-am izolat. Nu îmi plăcea să mai conversez cu nimeni. Mi se părea inutil. Am decăzut, moral, enorm de mult, dar mă bucur că am venit aici“, spune medicul de 38 de ani.

Ergoterapie şi psihoterapie
Femei din toate colţurile ţării, dependente de alcool, vin să se trateze prin ergoterapie şi psihoterapie. Programul de recuperare durează între patru şi şase luni şi cuprinde şedinţe de psihoterapie individuală, psihoterapie de grup, dar şi activităţi stimulative de tipul ergoterapiei, care utilizează activitatea, pentru readaptarea fizică şi mentală, sau terapiei ocupaţionale. „Aici ajutăm femeile necăjite prin conştientizare. Noi nu le acuzăm şi nu le judecăm“, spune Crina Lupea, directorul Aşezământului Insula Speranţei. Din 200 de femei care au venit să caute sprijin la Insula Speranţei, 88 s-au vindecat.

Sursa: Adevarul.ro

Naufragiat pe „Insula Speranţei”

/0 Comentarii/în

De la izolare, anxietate, neîncredere, apatie, frică şi nemulţumire la seninătate, entuziasm, detaşare, hotărâre şi siguranţă… Aşa schimbă viaţa ”Insula Speranţei”, unicul centru din România de reabilitare pentru femeile dependente de alcool, droguri sau medicamente, situat în Şelimbăr, pe strada Triajului, la numărul 512 B. Anul acesta, a sărbătorit 15 ani de existenţă, evenimentul adunând peste 30 de femei, respectiv foste paciente, dar şi actuale locuitoare ale casei.

O istorie neîntreruptă

Povestea ”Insulei Speranţei” începe în luna lui octombrie 1997, prin proiectul Phare-lien. Primul deceniu şi l-a ”petrecut” într-o Casă Parohială Evanghelică din Vurpăr, la 30 de kilometri de oraş. Spaţiul prea mic pentru desfăşurarea activităţilor, condiţiile improprii şi distanţa mare faţă de oraş au determinat mutarea sediului la Şelimbăr.

Sub sloganul ”Numai tu singură poţi reuşi, dar nu vei reuşi de una singură!”, centrul de tratament se ocupă cu orientarea şi consilierea femeilor pentru ieşirea lor din dependenţă, ridicându-le stima de sine şi încurajând încrederea în forţele proprii. Asociaţia aparţine organizaţiei ”Crucea Albastră din România”, iar de un deceniu şi jumătate pune la dispoziţie un program de recuperare feminină, între patru şi şase luni, care presupune şedinţe de psihoterapie individuală, de grup şi activităţi stimulative, care au în vedere educarea unui stil de viaţă. În total, peste 170 de femei au fost locuitoarele aşezământului, costurile unei şederi fiind de 1800 de lei. Pe lângă aceşti bani, statul român îi oferă fiecărei persoane aflate aici 250 de lei. În aceste cheltuieli intră masa, cazarea şi tratamentul.

15 ani de luptă contra dependenţei

Sâmbătă, 26 mai. O casă mică, cu etaj, pe o stradă a unei localităţi ardeleneşti. Agitaţie, forfotă şi cele mai sincere îmbrăţişări. Femei elegante, în pantofi cu toc sau în papuci de casă şi în echipament sport, şi-au vizitat cea de a doua casă ori, simplu, au coborât la parterul centrului, fiindcă se aflau încă sub tratament. Printre lacrimi de revedere şi bucurie, şi-au privit vechile camarade, care aveau acelaşi ţel: vindecarea. Bliţuri şi îndemnuri de tipul ”Fă HAHA la poză, ca pe vremuri!”, se remarcau din colţul camerei de festivitate. Fotografiile, florile şi zâmbetele largi au făcut ca reîntâlnirea să fie una plină de emoţie şi sensibilitate. Chipurile le erau animate de prezent, de aceste momente în care trecutul rămâne trecut, iar amintirea dependenţei o regulă de viaţă, care să le orienteze către calea cea dreaptă.
Cum, însă, nicio luptă către acea cale nu poate fi câştigată fără Dumnezeu, preotul Constantin Necula, preşedintele asociaţiei, a început cu o cuvântare religioasă, după care a realizat o legătură între experienţa poetului german Rainer Maria Rilke şi centrul de la Şelimbăr. În accepţiunea preotului, pacientele sunt ”trandafiri ai centrului”, pentru că centrul înfloreşte odată cu finalurile fericite ale poveştilor feminine. ”Pentru noi, este suficient ca, din când în când, un trandafir să ajungă acasă şi să simtă că trăieşte”, mărturiseşte Constantin Necula.

”Cel mai mult mă bucur pentru şansa mea!”

La prima vedere, sunt oameni obişnuiţi. Fiecare cu chipul său, cu speranţele sale. Ceea ce îi face diferiţi de alţii este dependenţa. Poveştile lor de viaţă surprind adevărate exemple pentru societate. Cu teamă, dar curajoase, cu pesimism, dar, totuşi, cu o dorinţă interioară, cu anxietate, dar sigure de scopul lor, femeile au ales să îşi reia viaţa şi să îşi ofere un alt drum, cu ajutorul centrului de la Şelimbăr. După ani de zile, abia îşi găsesc cuvintele pentru a mulţumi echipei care le-a ajutat să renunţe la viciu şi să se reintegreze în societate.

În spatele unei perechi de ochelari, o observăm pe Elena. Aşa o vom numi pe una dintre femeile care, de-a lungul vieţii, a închinat paharul mai mult decât trebuia şi care nu a lăsat viaţa să îşi deruleze filmul, căzând în patima alcoolului.

Elena a început să bea alături de diferiţi prieteni. De la un pahar la un altul. A ajuns să considere că în fiecare zi era rost de sărbătoare. Are cam 50 de ani, este căsătorită, vine din Baia Mare şi nu a avut în familia ei pe nimeni cu această „boală”. Şi-a ales şi prietenii în funcţie de dependenţă. Nu a ”gustat” alcoolul până în momentul în care a întâmpinat dificultăţi în viaţă şi nu a mai ştiut să facă faţă problemelor. ”A fost alegerea mea’”, îşi asumă vina acum Elena. A fost internată de mai multe ori la spitalul de psihiatrie, însă nu a putut să îşi revină. Soţul său nu putea să îi accepte dependenţa, aşa că îi ascundea deseori sticla de băutură sau apela la violenţă: ”Am primit bătaie. Eram vânătă, zdrobită. Primeam bătaie soră cu moartea, ce să zic… Nu îmi păsa atunci de nimic. Vroiam să se termine. Atât. Îmi căuta băutura, mi-o ascundea, o vărsa, însă nu a avut nicio şansă”.

Soluţia a venit de la medicul psihiatru la care mergea şi care a sfătuit-o să vină la centru. Aici, terapia a durat patru luni şi jumătate. Pentru ea, a fost un chin. Nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmpla în jurul său, nu putea să fie atentă la ceea ce se vorbea şi nu vedea realitatea. În momentul în care a luat din nou legătura cu mediul extern, când a trebuit să înfrunte iar societatea şi iţele sale, Elena s-a simţit apăsată de neclarităţi: ”Trăiam emoţia întâlnirii, a reîntâlnirii, a acceptării sau a neacceptării. Dar am fost o binecuvântată”.

Afecţiunea, consilierea şi abstinenţa au ajutat-o să reia firul vieţii, care, în patru ani de zile de când nu mai consumă alcool, a devenit unul care îşi merită cu adevărat valoarea. După perioada petrecută la centru, a participat şi la alte terapii. De altfel, se întâlneşte în fiecare lună cu Crina Lupea, directorul centrului, pentru şedinţe individuale. După ce şi-a recuperat viaţa, a renunţat la vechiul anturaj şi şi-a făcut prieteni de suflet. Dacă înainte alcoolul era refugiul său, acum nu îl mai acceptă nici măcar ca idee. ”Nu mai consum nici măcar o picătură. Nici în casă nu mai ţin. Le compătimesc pe femeile care s-au pierdut, dar cel mai mult mă bucur pentru şansa mea!”, conchide Elena.

De la îngrijit la îngrijitor

La centrul de la Şelimbăr, pe lângă rolul de psiholog, există şi o altă funcţie. Cea de ergoterapeut, aceasta fiind şi specializarea Isabelei Bălţatu. Ea este una dintre îngrijitoarele centrului, care se ocupă cu tratarea bolilor psihice, în care munca depusă de bolnav constituie factorul activ al vindecării. În principal, este responsabilă de terapia colectivă. Ea spune că toate pacientele sunt, la început, foarte încăpăţânate. Multe sunt împrăştiate, dezordonate, dar interiorizate şi nu ştiu să vorbească despre trăiri sau sentimente.

Pentru a le determina să comunice, Isabela le povesteşte despre propria experienţă. Cu regret, dar cu mândrie totodată, recunoaşte că a fost, întâi de toate, una dintre femeile ”şcolii” de la Vurpăr. Ea spune că principala caracteristică a dependenţei de alcool, pe lângă consumul propriu-zis, este izolarea. În  vremea dependenţei ea era departe de societate şi nu avea prieteni. Cea care a convins-o să meargă la ”Insula Speranţei” a fost mama sa, care a aflat de existenţa centrului dintr-o revistă. Aceasta vroia neapărat să îşi salveze măcar fiica, dacă soţul îi era irecuperabil. Căuta substanţe care să înlăture dorinţa de a mai bea alcool şi spitale de psihiatrie unde să o interneze. În final, a reuşit să o ducă la dezalcoolizare. La început, în 2005, i-a fost foarte greu să facă faţă terapiei. ”Acum avem o pacientă care are o foarte mare rezistenţă. Doamna Crina îmi spune: Uite, acum să te vezi pe tine!”, ne destăinuie râzând.

După terminarea tratamentului, a rămas la centru ca voluntar, apoi ca angajat. Asociaţia i-a devenit nu a doua, ci singura sa casă, locuind momentan la mansardă.

Acestea sunt, însă, doar câteva dintre poveştile celor de aici, a femeilor care în ziua vizitei noastre sărbătoresc tocmai noua şansă la o viaţă normală pe care au decis la un moment dat să şi-o acorde.

Aniversarea s-a încheiat în ritmuri de ”La mulţi ani!”, femeile strigând în cor: ”Casa să trăiască şi să ne mai primească!”, sugerând recunoştinţa pe care o poartă centrului de recuperare şi întregii echipe de aici.

”Insula Speranţei” rămâne cuibul unde cea de a doua şansă aşteaptă persoanele dependente să îşi recucerească viaţa. Într-o mare plină de vicii, oamenii nu îşi găsesc întotdeauna colacul de salvare, având nevoie de barca speranţei, care, parcă, niciodată nu se află la mal. O găsim întotdeauna în mijlocul furtunii, gata să-i ajute oamenii care au puterea de a o lua de la capăt.

Andra MARINESCU

Sursa: Tribuna.ro