Alcoolismul, o problemă de sănătate publică în România / Dr. Holger Lux: Nu este o rușine să fii bolnav, este o rușine să nu te tratezi

Mii de bărbați din toată țara, dependenți de alcool, s-au recuperat în ultimii 20 de ani la Așezământul Nazaret, deschis de Asociația Crucea Albastră pentru bărbați, în localitatea Șura Mică. Cu o capacitate de aproximativ 30 de locuri, centrul funcționează ca o comunitate terapeutică, unde oamenii pot comunica liber, au activități terapeutice și gospodărești, se tratează și se recreează în timpul liber.
Dr. Holger Lux, directorul, medicul şi psihoterapeutul centrului Nazaret a luat decizia de a se implica în recuperarea pacienților cu probleme, după ce, în urmă cu 20 de ani, a meditat la întrebarea adresată de actualul director al Crucii Albastre din Germania: Holger, crezi că poți iubi acești oameni?
Iar de atunci, a ajutat peste 2000 de oameni să își învingă definitiv sau temporar alcoolismul. În interviul de mai jos, dr. Lux vorbește despre procesul de recuperare al unei persoane dependente de alcool, despre rolul familiei, dar și despre cauze, recăderi și soluții de vindecare.

Care sunt etapele prin care trece un pacient care se internează pentru dezalcoolizare?

Ideal ar fi ca un om care are probleme legate de o dependență să parcurgă mai multe etape. Prima este consilierea, când se vede care este tipul de motivație pentru persoana respectivă, pentru a-l ajuta să ia o decizie pentru schimbare. A doua etapă este detoxifierea, însă doar acolo unde este nevoie, pentru că nu toți pacienții manifestă simptome de sevraj (agitație, tremurături, transpirații, probleme cu somnul, tulburări psihice grave, delirium tremens, halucinații, idei delirante, crize convulsive ).
A treia etapă, de care ne ocupăm noi, este cea de reabilitarea psiho-socială, care se poate face în centre tip comunitate terapeutică precum centrele Nazaret, de la Șura Mică și Insula Speranței, de la Șelimbăr, care funcționează de multă vreme în alte țări, însă din păcate, la noi în țară sunt încă extrem de puține.

A patra etapă constă în reintegrarea socială și profesională, unde un rol important îl pot avea grupurile de suport. Important este ca persoana care se află în recuperare să primească totuși un sprijin pe termen mai lung, pentru că dependența se instalează și evoluează pe ani de zile, chiar zeci de ani și atunci recuperarea necesită o anumită perioadă, nu se poate rezolva în câteva săptămâni.

Care este partea cea mai grea în procesul terapiei, atât pentru pacient, cât și pentru medic?

Cred că pentru pacienți cea mai grea este prima parte, respectiv recunoașterea problemei, pentru că din păcate lumea nu privește această dependență de alcool ca pe o boală care trebuie luată ca atare și tratată, ci privește problema ca pe un viciu, o slăbiciune, oamenii sunt judecați din punct de vedere moral și atunci ei au tendința să se ascundă, să mascheze. Avem o vorbă – minciuna este soră bună cu dependența. Dependența nu înseamnă doar consumul de alcool, devine un anumit stil de viață. E greu până recunoști și ceri ajutor, de aceea primul mesaj pe care vrem să îl transmitem este „Nu este o rușine să fii bolnav, este o rușine să nu tratezi”.
Cât despre noi, cei care lucrăm în domeniu, cred că dacă facem acest lucru cu pasiune și dedicat, această muncă nu este grea. Suntem o echipă interdisciplinară, dar știm că putem ajuta acești oameni ca profesioniști – medici, psihologi, asistenți sociali, preoți – eu lucrez de 20 de ani.

Când avem vreo 30 de ani m-am dus la un medic prieten din Germania, azi e președintele Crucii Albastre din Germania, și l-am întrebat dacă eu, ca tânăr medic generalist, pot să îmi iau răspunderea să lucrez în acest domeniu, să contduc un centru de recuperare.

Și m-a întrebat direct: Holger, crezi că poți iubi acești oameni? Deci nu m-a întrebat de diplome, de specializări, calificări ci m-a întrebat dacă pot să îi iubesc. Pe urmă mi-a explicat că ceea ce facem noi aici e mai puțin medicină clasică, ci noi acceptăm un om așa cum ne vine, de multe ori foarte marcat, fizic, psihic, social. Îl ajutăm să se ridice, îl însoțim o bucată de drum și pe urmă îl lăsăm să își ia zborul. Practic, într-o anumită perioadă din viața lui îl ajutăm să depășească un moment dificil. Sunt mulți oameni care au reușit să îți schimbe viața în mod pozitiv prin terapia de aici și sunt dovada vie că se poate.

Ce tip de terapie dă roade cel mai bine în cadrul lucrului cu pacienții?

Consider că metoda cea mai eficientă este terapia de grup – la noi în centru această terapie de grup se face zilnic, de la 11 la 13, două ore pe zi și este completată cu terapia individuală, consiliere psihologică, pentru că sunt anumite aspecte pe care persoana le abordează mai ușor într-un cadru mai intim. Un rol important îl are și ergoterapia – avem un spațiu generos, curte, grădină, livadă și atunci ergoterapia începe cu muncă de curățenie în casă, ajutor la bucătărie, lucrări în livadă, îngrijirea animalelor.

Care sunt cauzele care duc, în general, la dependența de alcool?

Cauzele pot fi multiple. Un profesor german a schițat un triunghi și a spus că ar trebui să se întâlnească 3 factori ca să apară o dependență. Unul dintre aceștia este personalitatea omului. Sunt unele persoane mai vulnerabile, care au o anumită predispoziție spre dependență și acestea își au rădăcinile în istoria lor, chiar în copilărie. Se discută destul de mult dacă există o genă a alcoolismului, dar eu nu cred că e ceva ereditar, ci copiii au tendința să copieze tiparele de viață pe care le văd la părinți – copiii alcoolicilor au două extreme – unii repetă ce au văzut în familie, iar alții chiar se țin departe, nu consumă deloc sau foarte rar.

Al doilea factor este anturajul. România este una dintre țările fruntașe la consumul de alcool, în primele 10 țări din lume, ceea ce e alarmant. Trăim într-o zonă a Europei unde consumul de alcool este foarte ridicat, foarte mulți oameni abuzând de alcool fără să conștientizeze cât este de grav și atunci încet, încet, alunecă pe panta dependenței. Sunt două categorii – pe de o parte sunt pesoanele mai vulnerabile, care trec prin traume, frustrări, emoții negative pe care le gestionează mai greu și ei sunt mai tentați să se refugieze în alcool, ajungând la dependență psihică, iar pe de altă parte sunt foarte mulți oameni care beau pur și simplu, din obișnuință și, mai ales, legat de un anumit anturaj. Acolo se poate instala dependența fizică, deci corpul poate începe să îți ceară – aici vorbim de o variantă ascunsă a dependenței, manifestată pe plan fizic. Drogul ar fi cel de-al treilea factor – în acest caz alcoolul – care la noi este foarte la îndemână, foate disponibil, foarte ieftin în magazine ori chiar produs în gospodăria proprie.

Ce recomandări aveți pentru pacienți, ca să își rezolve mai ușor dependența?

Nu vreau să creez impresia că este ușor sau să creez rețete, soluții magice. Omul trebuie să învețe că depășirea unei dependențe înseamnă schimbarea unui stil de viață și schimbarea relațiilor sale. În Germania am auzit pentru prima dată expresia că „alcoolismul este totdeauna boala familiei”, nu că ar fi ceva moștenit, genetic, ci că este o boală a relațiilor, care nu sunt cele mai bune și predispun spre apariția unei dependențe. De aceea, și pentru noi consilierea familiei este un lucru foarte important, pe care îl oferim ori de câte ori se poate. În plus, important este ca omul să recunoască problema, să accepte ajutor, să parcurgă etapele despre care am vorbit, să fie conștient că nu-și va rezolva problema în două săptămâni, cât merge la spital, și că e nevoie să se angajeze pe un termen ceva mai lung, să facă o cură de recuperare, cum e și cea din centrul nostru, cu o durată medie între două și patru luni și, dacă se poate, să țină legătura și după terapie fie cu noi, fie cu un grup de sprijin.

La noi în țară sunt puține grupuri, în toată țara avem sub o sută, în condițiile în care în Germania numai în Munchen, de exemplu, sunt vreo 200. Avem și noi, în municipiul Sibiu, un mic grup de sprijin condus de ergoterapeutul nostru – Cătălin Lupu.

După cât timp se ajunge la dependența de alcool?

Depinde de vârsta la care se începe consumul de alcool. De exemplu, la un bărbat care începe să bea după 25 de ani, dependența se instalează cam după 10-12 ani, dacă bea de la 20 de ani, dependența apare după 5-6 ani, iar la tineri cu vârste de 15-16 ani, dependența poate apărea chiar după un an sau doi. Deci, depinde și de gradul de maturitate al persoanei.

Câți dintre pacienți recad în consumul de alcool?

Pe plan mondial există un fel de regulă orientativă, potrivit căreia o treime reușesc din prima să renunțe la consumul de alcool, încă o treime reușesc, dar nu din prima ( sunt unii care mai au una sau două rrecăderi în anumite situații, dar dacă revin la terapie sau cu ajutorul unui grup de suport își pot învinge recăderea și rezistă pe perioade lungi apoi de abstinență) și ultima treime sunt oameni pe care îi putem ajuta doar pe termen scurt, care nu au motivația sau resursele să ducă acea schimbare mai departe.
Prea târziu însă e doar atunci când omul și-a băut mințile, când se intră în demența alcoolică.

Cum ar trebui să se raporteze familia la această problemă?

De obicei, familia este prinsă într-un fenomen numit codependență. Există un model care se numește triunghiul dramatic și are trei roluri – vedem acolo victima, în sensul că transmite un mesaj de tipul ajută-mă, iar persoanele apropiate intră fie în rolul de salvator – preiau toata răspunderea, fie de persecutor – încearcând să rezolve problema cu duritate și control.

Familia trebuie să înțeleagă că este vorba despre o boală, să transmită acest lucru persoanei, să o încurajeze să facă ceva și să fie alături de ea în acest proces. Pot fi situații și momente în care, dacă persoana chiar nu recunoaște și nu acceptă că are o problemă, este mai bine ca familia să se retragă, să facă un pas înapoi. Până la urmă, fiecare om este singur responsabil pentru viața lui. Și atunci familia trebuie într-o anumită etapă să facă un pas înapoi, în speranța că acesta se va trezi la realitate.

O să vă dau un exemplu – un prieten al asociației, un domn din Germania, care a avut în tinerețe și el probleme cu alcoolul, dar și-a rezolvat problema la un centru de recuperare, când s-a întors acasă a văzut că singurul său fiu, la 15-16 ani, începe să aibă probleme cu alcoolul. El, ca tată care nu mai bea, a încercat în fel și chip să își ajute băiatul, dar și el a intrat în rolul de salvator – umbla pe la școală, să rezolve cu absențele, să ia o diplomă, să îi facă rost de un loc de muncă, să il scoată din diverse încurcături, dar situația s-a tot agravat. Într-o zi, băiatul chiar și-a lovit mama, iar atunci părinții și-au chemat fiul și i-au spus – de ani de zile vedem problemele tale, încercăm să te ajutăm, iar rezultatul este foarte trist, astfel încât am ajuns la concluzia că nu mai putem și nu mai vrem să continuăm așa și chiar îți cerem să pleci de la noi și să nu ne mai cauți. Era însă și o continuare importanta – să nu ne mai cauți până în ziua în care tu vei face faci primul pas ca să rezolvi problema. Timp de 4 luni n-au știut nimic despre el, până au primit un telefon de la un spital – să știți că fiul dumneavoastră s-a internat la noi azi-noapte și vă transmite că a făcut primul pas. Bineînțeles că s-au dus imediat acolo, iar când au intrat în salon la el, băiatul a zis – tată, acum te rog să îmi spui ce să fac.

Deci, uneori este nevoie să se ajungă până acolo, ca ultimă încercare, de a trezi omul la realitate, pentru că dacă tot oferi necondiționat, din dragoste părintească sau în cuplu, el încă bea liniștit, deoarece încă simte că nu pierde ceva important.

Se poate vindeca total un alcoolic?

Se poate vindeca în sensul că își poate depăși această dependență și poate avea o viață normală, împlinită. Cei mai mulți specialiști sunt de părere că trebuie să avem grijă să nu transmitem un mesaj cumva greșit de vindecare, în sensul că gata, m-am vindecat și acum putem să bem liniștiți. Ca orice dependență, de regulă, singura soluție garantată rămâne abstinența totală. De aceea, de exemplu „alcoolicii anonimi”, se duc la grupul de sprijin și chiar și după 20 de ani de abstinență spun: Mă numesc John și sunt alcoolic – e forma lor de a nu-și uita trecutul și de a nu-l repeta.

Ce considerați că ar trebui să se schimbe în România pentru ca problema alcoolismului să nu mai aibă o asemenea amploare ?

Fenomenul există și trebuie să fim realiști, într-un timp scurt nu vom schimba noi, orice am face, amploarea fenomenului. Ar fi important însă ca și în România să se dezvolte o rețea de asistență specializată – comparativ cu alte țări, noi avem doar 3-4 centre de reabilitare, deschise în România – în alte țări sunt cel puțin 200. De asemenea, grupuri de sprijin în Romania avem sub o sută, pe când în alte țări sunt mii, chiar zeci de mii. Chiar și medicii de familie ar trebuie să fie mai instruiți să abordeze cât mai din timp dependențele și să îndrume persoanele spre centre de recuperare. Așa ar putea fi ajutați mai mulți pacienți. Pe termen lung e nevoie de prevenție, programe gândite în mod special pentru prevenire.

Povești din Așezământul Nazaret

Ladislau Karacsonyi: Vreau să îmi recâștig autonomia pe care am pierdut-o, e un război pe care sper că îl voi câștiga

Ladislau Karacsonji are 39 de ani și este din Oradea. A ajuns la Așezământul Nazaret la recomandarea unui prieten care a făcut în trecut terapie la Șura Mică. De băut, a început să bea în ultimii 10 ani, însă tot mai mult, mai ales în ultimii 5. Ladislau spune că participase în ultimii ani la un grup de sprijin, însă nu recunoștea că ar avea o problemă gravă cu alcoolul.

„Practic, îmi mințeam colegii de grup, le spuneam că nu mai consum alcool de 3-4 luni, iar eu cum plecam de acolo cum aveam gândul numai la alcool. Ei mă aplaudau, se bucurau pentru mine, dar apoi mi-am dat seama că de fapt mă mințeam pe mine, nu pe ei, pentru că nimănui nu-i păsa dacă eu beam sau nu”, spune bărbatul .

La un moment dat însă, n-a mai putut să controleze situația și lucrurile s-au agravat. După 18 ani de căsnicie, soția a divorțat și a început să consume alcool chiar și înainte de a merge la serviciu.

„Am o fetiță de 10, iar de 2 ani eu și soția suntem divorțați, cu toate că nu s-a schimbat nimic, locuim în aceeași casă, chiar dacă acum ne desparte o hârtie. Soția a crezut că dacă vom divorța poate mă voi trezi, dar nu s-a întâmplat așa. Ajunsesem să consum alcool zilnic, încă de la primele ore, aproximativ o jumătate de litru. Chiar și înainte de a merge la serviciu trebuia să beau 100-200 de ml”.

Din fericire, reprezentanții firmei l-au înțeles și l-au susținut când le-a spus că dorește să își rezolve problemele cu alcoolul.

„În ultima lună nu știam ce să mai fac – m-am dus la HR și i-am spus, iar ei mi-au spus că știau deja de situația mea, dar așteptau să vadă ce se întâmplă. Psihologul chiar s-a bucurat că eu am conștientizat și mi-am recunoscut singur problema. Deci mi s-a întins o mână de la serviciu. Am și plâns mergând de la serviciu spre casă – mi-a trecut toată viața înainte,mă simțeam ca după un război în care eu am rămas singurul supraviețuitor, pierdusem tot ce avusesem cândva frumos, dintr-un câmp plin de verdeață parcă acum distrusesem totul în jur”.

Ceea ce își dorește acum este să își recâștige autonomia pe care a pierdut-o și încrederea familiei, însă este conștient că acest lucru nu va fi posibil într-o singură zi.

„Am conștientizat că noi distrugem foarte mult în jurul nostru, de la familie, la prieteni, fără să ne gândim nici la alții, nici la la propria persoană. Practic, atunci când depinzi de alcool nu mai știi cine ești. Stai și te uiți într-un gol și nu mai vezi cale de ieșire. Acum, eu vreau să îmi recâștig autonomia pe care am pierdut-o, e un război pe care sper că îl voi câștiga, nu într-o zi, nu într-o lună, nu într-un an, dar treptat, pentru că ce am distrus în zeci de ani nu voi putea repara într-o zi. Cel mai mult însă îmi doresc să fiu bine, sănătos”.

Ce le recomandă Ladislau Karacsonji celor care în acest moment se luptă cu patima alcoolului?

„Să lase rușinea deoparte, să lase orgoliile, totul, pentru că tot ce vor face vor face pentru propria lor persoană, iar rezultatele și bucuria, răsplata, vor veni apoi. Cu cât vor lăsa timpul să treacă mai mult – la fel ca pe o scară, cu cât cobori mai multe trepte, cu atât vei avea mai mult de urcat – cu atât vor avea mai mult de recuperat, de reconstruit ulterior. Deci, să îți recunoști propria boală și dacă vrei să faci o terapie să nu o faci până nu îți dorești cu adevărat asta – atunci, totul vine de la sine, când o faci de gura altora, nu are rezultate”.

Sursa: Sibiu100.ro