Arhiva tag-ul pentru: dependenta

Boala fiicei l-a salvat de la o viata distrusa de alcool. Cum a reusit Catalin sa scape de viciu si sa isi salveze copila

/0 Comentarii/în ,

Alcoolicii care reusesc printr-o minune sa devina abstinenti, incearca, de cele mai multe ori, sa-i ajute si pe altii sa se lase de baut. Sunt exemplul ca „se poate” in grupurile de sprijin ale Alcoolicilor Anonimi.

Sunt oameni care au renuntat la meseriile lor, unele bine platite, ca sa isi ajute semenii.

Campania „Dependenta Romaniei- Alcoolismul, boala din pahar” continua cu povestea lui Catalin. Barbatul crede ca i-a fost scris sa devina alcoolic. S-a nascut intr-o zona viticola, iar in casa se bea mai mult vin decat apa.

A descoperit ca in bautura gaseste un remediu pentru timiditate si un refugiu pentru rigorile de acasa, pentru controlul exagerat pe care, zice el, il manifestau parintii.

Alcoolul, insa, l-a orbit complet. A ajuns sa-i fure fetitei lui banii din pusculita, pentru a-si lua de baut.

Catalin Lupu are 60 de ani. La baza, este inginer, insa lucreaza, in prezent, ca ergoterapeut la centrul de tratament Crucea Albastra.

Sura Mica, Sibiu. Aici vin dependentii de alcool. Ergoterapia este, de fapt, recuperarea prin munca. O abordare pusa in practica inca de acum cateva decenii in tarile civilizate. Cu rezultate. Logica : dependentii vor sta departe de bautura ocupandu-si timpul cu activitati creative.

In urma cu 13 ani, Catalin spune ca s-a nascut, de fapt, a doua oara. Pana atunci, viata lui urmase un curs anevoios. Cu turnuri dramatice. S-a nascut intr-o zona viticola, asa ca in casa se bea mai mult vin decat apa.

Isi aminteste ca mama l-a controlat la fiecare pas. L-a tinut din scurt, in mod exagerat: „M-au mutat in primii opt ani de scoala prin trei scoli prin Sibiu doar din dorinta de a fi supravegheat. Eu nu sunt un tip prea vorbaret, ma integrez destul de greu in colectivitati”.

Incet si sigur Catalin se inchidea tot mai tare in el. Devenea introvertit. In liceu, a baut pentru prima data zdravan. Atunci si-a dat seama ca alcoolul ii da curaj. Ca poate socializa. In facultate inventa pretexte pentru sesiuni prelungite de consum. Povesteste ca se imbata de bucurie ca a trecut un examen. Sau de tristete ca a picat unul.Tot in acei ani s-a si casatorit.

Apoi s-a nascut singurul lui copil: o fetita. Insa pentru Catalin viata isi urma cursul printre aburii alcoolului: „Am ajuns sa-i fur fetitei bani in pusculita”.
Dupa cativa ani, sotia lui s-a imbolnavit grav. La nici 40 de ani, s-a pensionat pe caz de boala.

Soarta i-a mai dat o lovitura crunta. Inainte de majorat, fiica lui Catalin a inceput sa se simta din ce in ce mai rau. A internat-o la Cluj, unde medicii i-au descoperit un ganglion neoperabil langa inima.

„I-au scos de aici de la gat un ganglion, l-au analizat si au tras concluzia ca e limfom Hodgkin -cancer al sistemului limfatic„, povesteste Catalin.

Lupta cu viata, cu problemele dar si cu alcoolul devenise un calvar pentru Catalin. S-a gandit chiar sa-si puna capat zilelelor si spune ca numai Dumnezeu l-a ajutat sa treaca peste moment. Tot o minune vede si vindecarea copilei sale care, intre timp, a devenit studenta la psihologie.

„Alina m-a dat lovitura finala. Mi-a spus: „Tata ai luptat atat sa ma salvezi de cancer si vrei sa ma omori acuma cu alcoolul? M-a zdruncinat puternic”.

Atat de puternic, incat in urma cu 13 ani s-a internat pentru trei luni la centrul de tratament al dependentilor de alcool de la Sura Mica.

A reusit, iar acum incearca sa-i ajute si pe altii sa devina abstinenti. Stie cat de grea este lupta cu alcoolul, si mai ales ca dependentii romani nu au prea multe solutii la indemana cand vine vorba de tratament.

Niciunul dintre aceste centre nu este finantat de stat. Suntem pe locul cinci in lume, dupa cantitatea de alcool consumata pe cap de locuitor. Iar varsta la care romanii incep sa bea scade simtitor. Este vorba, asadar, despre o boala grea, dusa pe picioare de aproape trei milioane de oameni.

Foarte putini sunt la vedere. Cei mai multi sunt ascunsi in case, in familiile noastre sau chiar in birouri spatioase. Fara ajutor de specialitate, vor sfarsi prin a se inghesui pe paturi de spital. Ori vor sfarsi.

Sursa: StirileProTV

INTERVIU. Preotul Constantin Necula: ”E greu să trăiești frumos doar în preajma Crăciunului dacă nu ai făcut din bunătate mod de viață, sărbătoare de fiecare zi”

/0 Comentarii/în ,

Crăciunul din 1989, cu România în plină Revoluție, urma să îi aducă preotului Constantin Necula, pe vremea aceea soldat, cel mai frumos dar găsit vreodată sub brad. ”Atunci am descoperit că pot fi un tată bun colegilor mei, împodobind pe ascuns un brad din dreptul corpului de gardă. Dimineața, băieții maturizați în câteva zile de Revoluție în bărbați, înnodau lacrimi sub curelușa ce ne ținea casca de metal. Acolo, sub bradul acela, era cel mai de preț dar din viața mea: Libertatea”.
De atunci și până acum, preotul sibian a devenit una dintre cele mai ascultate voci ale Bisericii Ortodoxe Române, mai cu seamă în rândul tinerilor. Autor al numeroase volume, colaborator la publicații din țară și străinătate, între care se numără și cotidianul Tribuna, profesor al Facultății de Teologie ”Sf. Andrei Șaguna” din Sibiu, Constantin Necula susține anual zeci de conferințe în țară și în străinătate și spune că oamenii au o mare sete de dialog pe teme legate de Biserică, de Hristos, pe teme de viață și de moarte.
Unii îi spun că ar trebui să fie mai ancorat în Scripturi, mai dur, mai moralist. El vrea doar să ofere colegilor săi de mântuire o mână de prieten. Una sinceră.
Spune că Sărbătoarea Crăciunului este despre Iisus Hristos, despre Maria, ”despre noi, sufletul și așteptările noastre” și că trăim vremuri de abuz împotriva libertății de a ne trăi liniștiți Crăciunul.
Nu vrea să își judece țara în funcție de cei care o conduc și pentru 2018 nădăjduiește din inimă ”că Dumnezeu ne va ține uniți și cuminți în taina românismului fără excese și fără ifose”.
Despre oameni, despre Crăciun, despre bucurie, Biserică și credință, într-un interviu pentru Tribuna.

  • Suntem în pragul Crăciunului,  iar despre Crăciun se spune că este despre familie, despre toți cei dragi strânși laolaltă, despre iubire, despre dăruire și multe altele. Despre ce este Crăciunul, sau, mai bine, despre ce ar trebui să fie Crăciunul?

Constantin NECULA: Crăciunul este despre Iisus Hristos. Despre Întruparea sa, oricât de greu ne-ar fi să vorbim despre lucrurile care se înțeleg greu. Este despre purtarea de grijă pe care Dumnezeu-Tatăl o poartă lumii, oamenilor și cosmosului întreg, prin intrarea lui Hristos în mijlocul nostru ca Domn și Dumnezeu. Este despre Îngeri, Păstori și Magi dar nu ca o băsmuire, ci ca o realitate istorică petrecută sub ochii larg închiși ai lumii…Este despre Irod și toți supărații pe Întruparea lui Hristos. Vasile Voiculescu, poetul martir, scrie chiar că în umbra de lumină de la focul făcut de păstori saltă umbra lui Satan, alienatul. Este despre Fecioara Maria și curăția ei umană, despre Iosif cel cuminte și curajos. Crăciunul este despre noi, sufletul și așteptările noastre. Celelalte sunt asemeni unor cadouri așezate la picioarele Celui care vine ca un Dar în miezul lumii.

  • Cum ar trebui să se pregătească un bun creștin pentru această sărbătoare, dincolo de pregătirea mesei de Crăciun, a darurilor, de alergături prin magazine și curățenie în casă?

C.N.: Măcar să încerce să respire în fuga grea a zilelor. Trebuie să recunosc că am ajuns să vedem cum timpul acordat sufletului, nu doar în ce privește Crăciunul, se diminuează tot mai mult. Suntem și într-o vreme de abuz împotriva libertății de a fi liniștiți, de a ne trăi Crăciunul. Toată agitația politică polarizată în jurul Sărbătorilor, fie de Crăciun fie de Paști, arată cât de ne-creștini au ajuns cei care au obligația să țină la liniștea sufletului la îndemână. Cei care își iau în serios creștinismul se apropie pe „vârful” inimii, de Pruncul Hristos. E momentul să-și facă inimii lor darul Împărtășirii, curăției dinlăuntru a sufletului ce-și caută vindecare de toată zbaterea. Nu e vorba doar de Spovedanie, ci și de împăcarea cu sine și ceilalți, într-un dialog opus gâlcevii generalizate.

  • De ce sunt importante Postul și Împărtășania, în ce fel ne pregătesc ele pentru sărbătoare?

C.N.: Ele creionează o hartă a descoperirii Sărbătorii. Sunt busola care indică direcția Betleemului, de exemplu, în cazul Crăciunului. Oferă scara de valori care se restartează pentru a vedea, simți și trăi Sărbătoarea. A posti înseamnă a te așeza pe Cale, asemeni unui Mag inteligent, care face din Hristos Steaua parcursului său duhovnicesc. A te împărtăși, a gusta din Trupul și Sângele lui Hristos înseamnă a trăi, a refuza moartea ca stăpână.

  • Ar trebui noi, oamenii, să fim altfel în această perioadă a anului?

C.N.: Oamenii au drept obiectiv continuu să fie buni, mereu mai buni. Dar nu în sensul eficienței de management ori marketing cultural, către care ne îndeamnă reclamele și ploaia de evenimente condensate în jurul Sărbătorii. Dar e greu să trăiești frumos doar în preajma sărbătorilor dacă nu ai făcut din bunătate mod de viață, sărbătoare de fiecare zi. A fi altfel înseamnă a fi mai discret, mai atent la fragilitatea aproapelui și mai dispus să descoperi celuilalt că nu este izolat de greutățile zilei. Dar asta zi de zi, de unde și greutatea fidelizării lui a fi altfel…

  • A fost 2017 un an greu pentru Biserică? În ce sens?

C.N.: Toată misiunea Bisericii se desfășoară sub presiunea lumii în care trăim dar și a harului lui Dumnezeu. Spre deosebire de alte instituții, Biserica împarte greutatea pământească, desigur prezentă, cu pacea de sus, cea dăruită de Hristos. Sigur că au fost subiecte fierbinți, multe mediatizate în exces, dar o dată în plus Biserica s-a dovedit o instituție validă moral și dispusă în a-și asuma criticile, atunci când ele sunt întemeiate. Biserica reală, nu cea suduită pe la colțuri comunicaționale, e vie și trăiește greutatea zilei dar și nădejdea Împărăției lui Dumnezeu. Ultima realitate scapă, obsesiv, multora dintre analiștii de conjunctură.

  • Trece Biserica printr-o criză, duce lipsă de lideri credibili în acest moment?

C.N.: Nu cred. Ea este reflecția lumii de neîncredere în care trăim. Suntem îndemnați să ne rupem, să ne rănim, să ne luăm rația de jignire a celuilalt pentru a ne fi bine. Biserica este roasă de aceleași indecențe sociale dar are în sine și antivirusul la tot acest exces de ură: smerenia lui Hristos. Cred că Biserica are oameni smeriți, cuminți și destoinici în rugăciune, iertare și iubire duhovnicească, aplecați spre cunoașterea Evangheliei și trăirea ei, adevărați lideri ai Duhului Sfânt. Ei sunt credibili dinaintea lui Dumnezeu, pentru ei Dumnezeu ține lumea.

  • Ce ar trebui să facă Biserica pentru a-și face mesajul mai bine auzit?

C.N.: Avem tare mult de muncă în Hristos. Pentru a avea ce transmite trebuie să muncim duhovnicește, să ne înălțăm la nivelul chemării Evangheliei lui Hristos. Poate că oamenii s-au săturat doar să comunicăm. Pentru cei care trăiesc bucuria Bisericii în viața reală, nu pe catafalcul virtualului, comunicarea se realizează în primul rând prin implicarea în Biserică, în misiunea ei socială, culturală, educațională. Ortodoxia nu împarte creștinismul în cler și popor printr-un „și” disjunctiv. Avem misiunea de a crește în smerenie, dragoste și slujire. Din aceste virtuți se naște sinceritatea comunicării. Mesajul Bisericii este ușor de trăit dacă te așezi în dinamica misiunii ei. Biserica suntem toți.

  • Regele Mihai spunea, într-un interviu din anii ’90, că românii au nevoie de Biserică, pentru că dacă nu ai credință, pe ce te poți sprijini când ajungi într-un moment disperat, dar că Biserica încă nu și-a îndeplinit rolul acesta de a-i atrage pe oameni spre credință. S-a schimbat situația de atunci și până acum?

C.N.: Efortul Bisericii de a-și crește creștinii în nădejde este continuu. Nu, nu prin documente și planuri sofisticate ori cuvinte pompoase, ci prin așezarea la îndemâna oamenilor. Cred că lucrurile se schimbă, dinamice fără precedent, în fiecare clipă. Dar eu cred că Biserica nu e numai pentru disperări ori sperări. Biserica este pentru mântuire, procesul subiectiv asumat și trăit de fiecare dintre noi în parte și de noi toți, comunitate eclesială. Rolul Bisericii nu este altul decât de a-i acorda omului sprijin în mântuire.

  • Ce va însemna pentru Sibiu faptul că în 2018 va găzdui Întâlnirea Tinerilor Ortodocși?

C.N.: O misiune în plus, deloc ușoară. În fond Sibiul va fi, câteva zile, Capitala Tinereții în Ortodoxie. Efort, rugăciune, nădejde că vom fi gazde bune. Toți.

  • Ați vorbit la ITO 2017 în fața a mii de tineri prezenți la Iași. Ce a însemnat pentru dvs. această experiență, cum ați trăit-o, cum i-ați simțit pe tineri?

C.N.: A fost o onoare pe care mi-au acordat- o tinerii și Mitropolia Moldovei și Bucovinei. O chemare la care am răspuns. Inimoși și dispuși la asumarea libertății în Hristos. Foarte încrezători în Harul lui Hristos, pe care caută să-L trăiască. E foarte important că într-o lume de zombi culturali tinerii ortodocși au chemat la viață, la asumarea culturii vieții.

  • Susțineți numeroase conferințe în țară, peste tot aproape, și vin mulți oameni să vă asculte. Cum îi simțiți, sunt mulți tineri printre ei și cum vă explicați prezența lor acolo?

C.N.: Cred că oamenii au o mare sete de dialog pe teme legate de Biserică, de Hristos. Pe teme de viață și de moarte. Unii îmi spun că ar trebui să fiu mai ancorat în Scripturi, mai dur, mai moralist. Eu, personal, nu am nici o altă pretenție de la astfel de întâlniri decât să ofer colegilor mei de mântuire o mână de prieten. Sinceră. Descopăr că prietenia lor îmi vindecă oboseala și lipsa de cordialitate a lumii, îmi dă nădejdi și bucurii de preț. Sunt conștient că va veni și epuizarea acestui mod de a comunica. Deocamdată, mulțumesc lui Dumnezeu pentru harisma aceasta cu gust de oboseală.

  • Mergeți des și în Diaspora unde, la fel susțineți conferințe. Cum sunt românii din afara țării, simt nevoia unei legături cu „acasă”?

C.N.: Nu există român în afara Țării ci purtând, cu foarte rare excepții, mereu Țara cu sine indiferent de cetățenia nouă pe care a dobândit-o. Îi descopăr vii, legați de Biserică deplin, ca de un consulat al României, ceresc și pământesc deopotrivă. Îi descopăr foarte adaptați la viața nouă, atinși de cultura socială a locului, antrenați în a nu greși pentru a nu fi excluși din locul unde îți câștigă banul. Paradoxul este că deși sunt plecați acolo pentru a strânge bani, au descoperit și energia de se lega, transparent și lucid, de comunitatea creștină cea mai apropiată. Oameni care nu treceau strada la biserica de acasă fac acum sute de kilometri pentru a trăi Liturghia. Ceea ce nu este deloc puțin.

  • Cum ați defini un om credincios?

C.N.: Un om.

  • Dar unul necredincios?

C.N.: Alt om.

  • În special duminica și de sărbători, Catedrala, unde slujiți și dumneavoastră, este plină. De ce credeți că vin oamenii la Biserică, cine sunt cei care vin?

C.N.: Sunt oamenii ce-și caută Dumnezeul cel Viu. Ei vin în bucuria Casei tatălui lor, Catedrala fiind o Familie. Sunt oameni care-și au aici parohia, locul definit ca spațiu al întâlnirii comunității cu Dumnezeu, și între persoanele ce o alcătuiesc. mai vin, în ultima vreme tot mai mulți, pelerini din Țară. Uimiți de grandoarea smerită a Catedralei. Participă la slujbe, se așază în liniștea cerească a Împărăției pe pământ. Se odihnesc de răutatea lumii și-L odihnesc pe Dumnezeu în ei.

  • Cum se împacă sărbătoarea Nașterii Domnului cu Moș Crăciun, pierde prima teren în favoarea celei de-a doua?

C.N.: E simplu. Mântuirea nu este impersonală. Era nevoie de Întruparea Mântuitorului pentru ca să ne asumăm personal mântuirea, nu pe linii de moștenire ori colhozuri de interese. Moș Crăciun este dovada că în mentalul colectiv binele nu este impersonal. Statul, de exemplu, nu poate face bine. Poate construi ethosul în care binele să se făptuiască.

  • Care este povestea lui Moş Crăciun, dincolo de cea a bătrânelului care aduce daruri?

C.N.: Ne-ar lua câteva ediții de Tribuna să re-povestim povestirea. Crăciun este un Sfânt Nicolae pus și la dispoziția celor pe care-i irită sfinții. De dragul copiilor, prietenii cei mai strașnici ai Moșului.

  • Credeți în Moș Crăciun, noi oamenii mari ar mai trebui să credem în Moș Crăciun?

C.N.: Nu poți fi om mare dacă renunți la copilăria din tine. A crede în Moșul înseamnă a crede că poți face binele în numele Celui Născut, Mântuitorului.

  • Cum era Crăciunul copilăriei?

C.N.: Fericit. Colindam cu mare bucurie. Ne bucuram dacă aveam portocale, dacă nu, ne bucuram tare de ce aveam. Era frumos și pentru că eram toți acasă. Masa nu era așa de sofisticată, dar era făcută cu drag de mama și fiecare contribuiam cu efortul nostru. Era o masă a efortului în comun. Apoi, punctul forte era colindatul. Sigur că ne bucuram de câțiva bănuți dar mai bucuroși era că ne vedeam cu cei din neamul nostru. În clasa a- XII-a, în Crăciunul lui 1988, ne-am colindat toți profesorii. Am devenit extrem de apropiați cu ei apoi, eram o familie, așa am și rămas. În anul următor nu aveam să ne mai temem să spunem că suntem creștini. Asta a contat enorm.

  • Care este cel mai frumos dar pe care l-ați găsit vreodată sub brad?

C.N.: Bradul. Cine nu a trăit vremurile acelea poate crede că glumesc, dar era cu adevărat o victorie a tatei de a ne aduce brad în fiecare an acasă. Singurul Crăciun în care nu știu dacă am avut brad acasă a fost cel din 1989, eram în Armată. Atunci am descoperit că pot fi un tată bun colegilor mei, împodobind pe ascuns un brad din dreptul corpului de gardă. Dimineața, băieții maturizați în câteva zile de Revoluție în bărbați, înnodau lacrimi sub curelușa ce ne ținea casca de metal. Acolo, sub bradul acela, era cel mai de preț dar din viața mea: Libertatea.

  • Cu ce ați vrea să vină la dvs. Moșul de Crăciunul acesta?

C.N.: N-am prea scris Moșului la viața mea. Aș vrea doar să vină. Să se odihnească și să plece mai departe. Atât.

  • Când Moș Crăciun era mic, cine aducea daruri?

C.N.: Uite un posibil dar, să ne răspundă la întrebarea asta!! Cred că înainte să crească el, nu prea era cine să vină cu daruri. Acum ca și atunci când și-a asumat dăruirea, Moșul era ajutat tot de bunici, părinți, de oameni. Tocmai ca să ne arate că a dărui e o chestiune de omenie, nu de fabrică de bine.

  • Cum credeți că a fost 2017 pentru România? Și ce credeți că o va aștepta în 2018?

C.N.: Nu pot trage concluzii. Din unghiul din care privesc eu România e greu, imposibil să nu o iubești. Un an greu de greutăți dar și de roade ale cumințeniei. Refuz să-mi judec Țara doar prin cei care ne conduc. Cred că vom avea un an cu bune și rele, cu frumoase și urâte. Un an de recuperat memoria a 100 de ani. Nădăjduiesc din inimă că Dumnezeu ne va ține uniți și cuminți în taina românismului fără excese și fără ifose.

  • Ce urare i-ați face României pentru 2018?

C.N.: Să ne țină, să ne mai rabde în hotarele ei. Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Draga prietena

/0 Comentarii/în , ,

Draga prietena,

Iti scriu o scrisoare pentru ca nu pot sa vorbesc cu Tine despre ceea ce iti voi scrie in continuare. Chiar daca m-as uita in ochii Tai nici atunci nu as putea sa iti transmit intelegerea mea pentru ce anume incerci sa ma ocolesti. Nu as putea sa iti spun ca nu gasesc nimic de condamnat in atitudinea ta pentru ca te inteleg cu foarte multa dragoste. Stiu ca nu mi-ai permite sa iti vorbesc despre boala pe care o ai si ne-am preface ca aceasta nici nu exista.

Iti scriu, te vad cu ochii minti, Tu vei citi aceasta scrisoare si o vei ascunde repede fata de membrii familiei tale dar sper sa o recitesti atunci cand te simti singura si crezi ca nu te vede nimeni.

Iti scriu pentru ca vreau sa sti ca avem ceva in comun, ceva ce ne leaga si iti spun de la inceput ca acest lucru este bautul tau care te sperie de moarte.

Poti sa ai orice varsta, poti sa fi studenta, mama tanara, femeie de afaceri, sotia oricui din oras sau de la tara, poti fi bunica. Poti fi extravertita, introvertita, dar curajul Tau vine din pahar.

Poate ca bei de luni sau de ani, cu toate acestea ai fi prima care ar nega si s-ar opune vehement daca cineva te-ar numi alcoolica, betivana, decazuta dar stiu ca in sufletul Tau indoiala s-a cuibarit deja pentru ca simti ca poate au dreptate.

Fiind femeie, esti mai secretoasa, ascunzi bautul chiar si fata de tine, bei in “camara”,iti ascunzi bautura in locuri doar de tine stiute, intre cearceafurile curate din dulap , rufele murdare din masina de spalat sau in spatele ghivecelor mari de flori din casa.

Poate esti reaua familiei, poate ti-ai pierdut locul de munca si familia, poate ai fost batuta, copiilor le e rusine cu tine, ai ajuns jucaria neputincioasa a acestei boli.

Oriunde te afli in acest moment poti avea speranta. Nu meriti suferinta, condamnarea, milogeala celor din jurul tau “daca ne-ai iubi cu adevarat, nu ai mai bea”. – te intereseaza doar persoana ta, / sa-ti fie rusine, fata cu studii superioare,-ai avut toate posibilitatile, nesimtita, imputita etc. etc. Nu esti egoista, rea, monstru fara suflet, dimpotriva.

Esti o femeie bolnava de o boala incurabila. Ca omul fara picior caruia nu-i mai creste altul la loc, ca diabeticul, ca bolnavul de inima. Repet, nu meriti sa suferi, sa tremuri, sa te simti pedepsita pentru ca Tu esti bolnava, oricum i-ai imbolnavit pe toti din jurul tau si cu totii va chinuiti.

Ai putea sa intrebi de unde stiu toate acestea despre Tine?

Stiu pentru ca sunt sau mai bine zis am fost exact ca tine. Cu foarte mare greutate am recunoscut si am admis ca eram neputincioasa in fata alcoolului.

In urma cu 15 ani, am alaturat numelui meu cuvantul – alcoolica.

Am venit singura la Vurpar, in iulie 2002, si am cerut ajutor.

Am povestit viata mea, modul meu autodistructiv de a bea, ca am sot, am adoptat 2 copii minori, ca nimeni nu mai da doi bani pe mine, ca sunt distrusa si disperata, de multe ori am fost batuta, legata si dusa la spitalul de nebuni , daca nu ma lasam internata, pe urma ma internam de buna voie la alte unitati spitalicesti, cu diferite motive, interne, ginecologice, dar niciodata nu recunosteam ca sunt alcoolica.

Aici la Vurpar am constientizat prima data natura exacta a bolii mele, am inteles ca as putea sa incep sa ma vindec, sa ma intorc in societate, sa fiu membru deplin al familiei mele, ca pot sa lucrez si ca nu trebuie sa sufar si sa mai mint.

Am stat la Vurpar 40 de zile, in ingamfarea mea ma consideram vindecata, ma laudam ca mi-au ajuns aceste zile ca lui Isus in pustietate si m-am intors acasa unde am gasit exact acelasi mod de viata si existenta din fata careia m-am refugiat.

Nu a trecut mult timp si am recidivat. Am redevenit sclava alcoolului, nu puteam sa ma inteleg cu nimeni, mi-au spus copiii ca le este rusine cu mine, mai bine le adopta o alta mama, nu au divortat de mine pentru ca eu am intretinut familia si chiar si asa bauta aduceam bani in casa si faceam menajul.

Am avut si perioade bune, am stat abstinenta 6 luni, 1 an, 2 ani.

Am calatorit mult, am lucrat si mai mult, dar nu am fost abstinenta pe deplin pentru ca nu aveam credinta,eram fatarnica am mintit si nici vorba de o minima onestitate. Am tinut legatura cu Casa, am fost la Selimbar in vizita de 10 ani, – am participat la grupuri psihoterapeutice, am vorbit despre mine si cu toate acestea nu consider ca am dobandit abstinenta senina si fericita decat de 2705 zile – azi 20 mai 2017 – aproape de 8 ani.

Intre timp m-am schimbat cel mai mult datorita legaturilor cu grupurile de suport la care particip, cu aprofundarea credintei, am inteles ca am fost doar religioasa ca sa ocolesc iadul, dar am devenit credincioasa pentru ca eu chiar am fost acolo.

Am continuat sa particip la toate evenimentele organizate de Casa Insula Sperantei, am fost la Casa Nazareth, am citit mult si am vorbit despre mine si mai mult. Tin legatura cu Alcoolicii Anonimi, cu Fundatia Bonus Pastor pt. lb. maghiara, si ma vindec, ma vindec trup si suflet. M-am imbolnavit de cancer, nu din cauza alcoolului, am acceptat si aceasta boala tot treaza fiind si tot in stare de bine.

Revin la inceputul scrisorii.

Singura nu se poate, nici eu nu am reusit inainte cand ma bazam exclusiv pe propria putere, pe propriile resurse. Cu greu am inteles ca din aceasta boala nu exista vindecare totala, este incurabila, nu mai pot fi bautoare de societate, nu mai pot bea ca o doamna dar acum nu mai nu sufar din aceasta cauza.

Nu scriam aceasta scrisoare daca nu as fi fost rugata. Persoana care m-a rugat sa scriu a inteles ca am primit ceva care echivaleaza cu o noa stare a constiintei si a existentel mele, ca am suferit o transformare in adevaratul inteles al cuvantului, ca am dat peste o sursa de putere pe care nu am avut-o inainte.

Pot spune ca ma gasesc in posesia unui grad de onestitate, toleranta, altruism, pace sufleteasca si iubire de care nu ma crezusem capabila. Toate acestea mi-au fost daruite de Dumnezeu in timp, gratis si asa cum sunt acum, am fost gata sa le primesc. Am acceptat sa scriu scrisoarea pentru ca “ am primit gratis, dau mai departe pe gratis”…

Aceasta este viata mea, dar slava Domnului, a grupurilor de suport, a femeilor cu care ma intalnesc an de an, a ajutorului de la Casa Insula Sperantei nu trebuie sa mai imi fie teama, nu trebuie sa mai mint si pot accepta pe toti si toate din jurul meu.

Mi-am redobandit increderea in mine, – plangeam odata ca mi-am pierdut stima de sine, sigur ca da, daca am baut.

Ma feresc de primul pahar, daca nu il beau pe primul nu trebuie sa ma tem nici de al doilea, nu?

Traiesc fiecare zi cu seninatate si accept ce nu pot schimba, ma indepartez cat pot de cei rai si de cele rele, ma iubesc si ma apreciez pe mine si asa am ajuns sa ii iubesc si pe cei din jurul meu, chiar si pe Tine prietena necunoscuta care acum imi citesti scrisoarea si poate ai curaj sa ceri ajutor pe care meriti sa o primesti.

Viaţa de după zece tone de vin băute într-un deceniu

/0 Comentarii/în ,

Consumul excesiv de alcool distruge vieţi, destramă familii, ruinează cariere, răneşte suflete. A ajuns o boală considerată de multe ori ruşinoasă şi greu de acceptat. Pentru bărbaţi, barurile sunt spaţiile unde, laolaltă, se adună şi trag pahar după pahar, uitând să mai ajungă lângă cei dragi. Pentru femei, însă, locurile publice nu reprezintă o opţiune. Ele beau acasă, pe furiş, ascunzându-şi sticlele de vin, vodcă sau ţuică în spatele ghivecelor cu flori, printre hainele murdare sau în debara, acolo unde numai ele se uită să caute borcanele cu zarzavat. Unele, însă, au avut curajul să îşi recunoască dependenţa şi au ales să o trateze. Centrul de reabilitare pentru femei dependente „Insula Speranţei” a fost prima astfel de instituţie care a venit, acum 20 de ani, în sprijinul celor care aveau nevoie de ajutor, vindecând pacientele fără medicamente, doar prin psihoterapie şi ergoterapie (terapie prin muncă). Despre cum au trecut de la „viaţa de beţivă” la cea „de doamnă”, după cum ele o numesc, au povestit şi unele dintre fostele paciente care au venit la aniversarea celor două decenii a Centrului de la Şelimbăr.

Înfiinţat acum 20 de ani la Vurpăr, Centrul s-a mutat la Şelimbăr, în 2007, şi a ajutat aproximativ 1.000 de femei să îşi recâştige viaţa. Spun că s-au născut a doua oară, pe „Insula Speranţei”. Câteva dintre ele revin an de an să mulţumească pentru cea de-a doua şansă, iar sâmbătă întrunirea a avut din nou loc, aniversând, totodată, două decenii de existenţă a instituţiei. Emoţionate, cu lacrimi în ochi şi cu amintiri, au rememorat viaţa de dinainte de „Insula Speranţei” şi cea de după tratamentul urmat aici.

Zece tone de vin consumate în zece ani

Una dintre primele paciente ale Centrului a fost Minola, în prezent angajată a „Insulei Speranţei”. A venit la Vurpăr, din Bucureşti, acum 12 ani. Era slabă, lipsită de speranţe şi găsea în alcool o alinare. „Prietenia” ei cu alcoolul a început înainte de ’89. Lucra, pe atunci, în domeniul construcţiilor. Într-o zi, şi-a rupt piciorul şi a trebuit să stea în casă, o vreme, descoperind un nou „prieten”, vinul. „Din lipsă de activitate, stând în pat toată ziua, am găsit că cel mai normal e să consum alcool. Îmi plăcea. Am început să consum pentru că nici nu dormeam noaptea. Şi azi am adormit cu un pahar, mâine cu două, poimâine cu trei… Până am ajuns la trei litri de vin pe zi. Am consumat zece ani aşa„, povesteşte Minola.

Credea, atunci, că a avut şi noroc, pentru că, din cauză că nu i s-a sudat bine ghipsul, a mai primit şase luni de concediu medical. Aşa, a fost pensionată pe caz de boală şi a avut mai mult timp să dea frâu liber poftei de vin. „Aveam prieteni care nu ştiau că consum. Când mergeam la petreceri, întotdeauna găseam o scuză să plec mai repede, ba că mi-a venit o mătuşă, ba că mă simt cam rău. Mi-era ruşine să beau mai mult de un pahar. Mă duceam acasă să îmi fac plinul, pentru că îmi cerea organismul„, povesteşte Minola. După un timp, nu a mai ieşit deloc din casă, iar prietenii se îngrijoraseră. „Nu mai eram om. Realizam că beam mult, dar nu reuşeam să mă opresc. Tot ziceam că voi face asta de mâine, de luni, de la 1…„, mai spune Minola. Asta până s-a întors prietena ei cea mai bună din străinătate şi a găsit un centru specializat la Vurpăr.

A urmat opt luni tratamentul, după care a rămas voluntar aici. După un timp, a început să pună tot mai mult suflet în ceea ce făcea şi a fost angajată. „Mi-a fost drag să ajut şi celelalte paciente. Chiar sufăr când văd că recidivează. Sunt ca şi copiii mei„, spune Minola.

Astăzi, după 12 ani de abstinenţă, mărturiseşte că pentru ea nu mai există alcoolul. „Mi-am dat seama de această diferenţă. Am fost la petreceri şi am văzut cum sunt femeile bete. E urât, groaznic de urât. Te crezi cea mai deşteaptă, le ştii pe toate, dar eşti penibilă. Pentru mine nu mai există alcoolul. Am închis sertarul„, adaugă Minola.

Se întoarce frecvent la casa ei din Bucureşti, să îşi cumpere insulină, pentru că are diabet. Dar pentru ea „acasă” înseamnă locul care i-a dăruit a doua viaţă: „Insula Speranţei”.

„Îmi pierdusem orice speranţă…”

Printre pacientele veterane care au fost la aniversarea de joi s-a numărat şi Luminiţa Popescu, ce s-a recuperat la centrul din Vurpăr acum aproape un deceniu şi jumătate. Spune cu mândrie că este abstinentă de 14 ani şi o săptămână şi că viaţa ei este, acum, una frumoasă.

„Eu îmi pierdusem orice fel de speranță. Încercasem tratamentul standard. La <ebuni>>, că așa zic eu. Și ieșeam așa cum intram. Era o perioadă scurtă de timp în care nu mai beam, dar când ajungeam acasă reluam. Căderea era mai mare”, spune Luminiţa. Pe atunci, ajunsese să consume un litru de vodcă în fiecare zi. Nu se îmbăta astfel încât să nu mai poată vorbi, dar „grija mea era să nu fiu niciodată lucidă”, după cum spune. Ca şi astăzi, era artist plastic, o meserie care, mai adaugă ea, i-a oferit libertate. „E o profesie liberă. Fac astfel arta, pentru că aşa îmi place mie. Deşi poate nu voiam să fie chiar aşa…”, povesteşte aceasta.

Luminiţa era conştientă că alunecă în prăpastia dependenţei de alcool, o boală care a distrus tot ce a fost în jurul ei. Prietenii au izolat-o, pentru că nu aveau nevoie de ea în stadiul în care era, iar cei dragi sufereau neputincioşi. „Era ca un parastas continuu în casă. Îmi pierdusem orice speranţă. Mă internasem la Bălăceanca, un spital extrem de dur, unde te legau de pat şi tratau cu tranchilizante, ca să dormi”, povesteşte Luminiţa.

Întors din străinătate, soţul a vizitat-o la spital şi i-a promis că o să caute o opţiune mai bună pentru ea. Aşa, a ajuns la Vurpăr. „Condițiile erau groaznice. Cine rezista și nu renunța în mod sigur ajungea bine. Am stat șase luni. În ultima perioadă, nici foc nu mai făceam, pentru că scotea soba fum și, ca să nu mai stăm să aerisim, alegeam să dormim în frig. Nu aveam apă deloc. Spărgeam gheața din butoi ca să avem să ne spălăm, acum 15 ani. Astăzi ne amintim cu plăcere”, mai spune Luminiţa.

După şase luni de tratament, s-a întors acasă, în Bucureşti. Nu a fost primită nici cu flori, nici cu aplauze, după cum spune. Nu şi-a mai găsit locul şi rostul, aşa că s-a întors la aşezământ, ca voluntar. A ajutat psihologul şi a tradus cărţi ori articole din limba franceză, timp de şapte ani. După această perioadă, fiica cea mică i-a cerut să se reîntoarcă la Bucureşti, ca să o ajute cu pregătirea nunţii şi creşterea copilului pe care şi-l dorea.

„Este o boală greu de depăşit, de mărturisit. Costurile sunt mari. Nu există garanții ca la o operație de apendicită. Tot timpul există pericolul în spatele tău, riscul să te dezechilibrezi, să cazi din nou, să nu te mai poți ridica, iar cei din jur să fie plictisiți de problema ta. Astăzi, sunt fericită că m-am ridicat din nou”, încheie Luminiţa.

Potrivit lui Marius Oltean, directorul executiv al Asociaţiei „Crucea Albastră” din România, sub umbrela căreia se află „Insula Speranţei„, peste un milion de români sunt dependenţi de alcool.

Echipa „Insulei Speranţei” este alcătuită din Minola Lăcrămioara Vasiliade, ergoterapeutul Eva Moşoiu şi directorul Centrului, Ana-Maria Fulea. Crucea Albastră a deschis un asemenea centru pentru bărbaţii dependenţi de alcool, droguri şi jocuri de noroc şi la Şura Mică, condus de dr. Holger Lux, care, din 1993, a ajutat aproape 2.000 de oameni.

Sursa: Tribuna.ro

A lucrat pentru ministrul Apararii, dar a ajuns sa piarda totul. „Cand esti alcoolic, esti un om inchis intr-o sticla”

/0 Comentarii/în ,

Psihiatrii sustin ca exista meserii care predispun la consumul excesiv de alcool. Muncitorii din constructii, dar si barmanii sau ospatarii sunt cateva exemple de ocupatii in care tentatia este mare.

Continuam campania „Dependenta Romaniei- Alcoolismul, boala din pahar” cu povestea lui Constantin. La doar 20 de ani a fost ales ospatarul personal al ministrului apararii de atunci. O realizare pentru el. In scurt timp, insa, bucuria s-a transformat in cosmar. Accesul la bauturi fine, imposibil de gasit pe o piata autohtona stoarsa de saracie, dar si lacomia i-au schimbat dramatic

Suntem la Sibiu, intr-un restaurant cunoscut pentru… nuntile si botezurile pe care le gazduieste. Constantin e sef de sala. Il privim cum manevreaza atent sticlele de bautura si paharele. Toti il admira pentru puterea de care da dovada. Barbatul este alcoolic abstinent…de 12 ani.

“Mi-am pierdut familia si daca am pierdut familia am pierdut tot”, povesteste el. “Am pierdut prieteni, oameni din viata mea care pe 90 la suta i-am castigat, dar nu imi mai pot castiga anii de viata in care am baut. Aia sunt o pata neagra in viata mea”.

Perioada neagra a inceput odata cu incorporarea. “In armata pe vremea ceausista am fost ales ca ospatar al ministrului Apararii Nationale in perioada in care am facut armata in Bucuresti. Fiind ospatar al ministrului acolo era whisky, vinuri alese si stiti bine nu se gasea in comert si puteam bea nu ma controla nimeni . Beam cat vream. Nu beam foarte mult dar beam frecvent in fiecare zi. Sa nu ma intrebati cand am deveit alcoolic ca nici n-am simtit eu macar. Multa vreme dupa aia nu mai era o placere sa bei era o necesitate. Am ajuns sa beau dimineata cate o jumate de litru de palinca de Bihor din doua gaturi ca sa nu imi mai tremure mainile, sa-mi revin. Adica in meseria mea de ospatar trebuie sa duci o cafea, o … sa nu imi mai tremure mainile asta faceam in fiecare zi de dimineata de la sapte, devenisem alcoolic”

Ca orice alcoolic… devenise si un actor foarte bun. Initial, nimeni nu a realizat ca are probleme. Nici macar cea care i-a devenit sotie si i-a daruit doi copii. Dupa opt ani in care lucrurile nu doar ca nu s-au schimbat, ci s-au inrautatit, cei doi au sfarsit prin a divorta. “O certam, o faceam in toate felurile ca umbla cu unu cu altu’ . O jigneam pur si simplu. Si la un moment dat iti ajunge. Trebuie sa spuna cineva stop si ea a fost cea care a spus stop. Nu pot sa o judec ca a divortat de mine sau sa-i bag vreo vina”.

“Imi aduc aminte un episod: aveam o problema la stomac si am fost internat la spitalul militar si daca nu am baut 2-3 zile poti cadea in coma si cand nu bei si am cazut in coma postalcoolica. Vedeam soareci, insecte mici am ferit un dulap din ala de 200 de kg l-am luat ca pe o zdreanta. A doua zi mi s-a spus ca eu nu am stiut nimic. L-am luat si l-am dat deoparte pentru ca eu o vedeam acolo pe copila mea ca o mancau paianjenii si soarecii l-am dat deoparte ca pe o zdreanta”

Dupa familie, si-a pierdut si serviciul. S-a mutat cu parintii. Oameni simpli, de la tara, care s-au tinut insa departe de bautura. Au incercat si ei sa-si ajute baiatul. Constantin a ajuns, de mai multe ori, la psihiatrie. Tratamentul a fost insa ineficient. “Aveam o juma de ora pauza si toata lumea care era acolo se ducea si-si lua de baut. Seara era practic carciuma acolo nu spital. Eu mi-am dorit intotdeauna sa scap dar nu puteam demonul alcoolului nu te lasa daca te-a prins o data foarte greu iti da drumul.”

In urma cu 12 ani, fratele lui mai mare a auzit de Centrul pentru tratamentul dependentei de alcool de la Sura Mica-Sibiu. L-a convins sa se interneze si acolo. “Sunt doar doua drumuri: ori bei si te lasi de tot de alcool ori bei pana mori in cel mai fericit caz si spun asta fiindca poti sa ajungi la un spital de psihiatrie ca sa nu mai ai momente de luciditate toata viata. Adica sa-ti pierzi mintile. Eu am incercat de patru ori si am reusit nu m-am lasat. Sunt un om ambitios un om care vrea sa obtina de la viata asta ceva si eu am obtinut. Mi-am obtinut libertatea pentru ca atata vreme cat esti alcoolic, cat esti cu alcoolul in mana, esti un om inchis intr-o sticla. Depinzi de ea, nu o sa ai bani niciodata, prieteni adevarati, esti un om singur

Acum s-a recasatorit si si-a facut alti prieteni…la centru. Unde continua sa mearga aproape zilnic. Ii place sa le gateasca pacientilor si sa le impartaseasca din experientele sale…cu bautura.

“Acolo m-am nascut a doua oara si acolo e locul meu de suflet. Acolo e a doua casa. Acolo ma duc ca si la mine acasa. Acolo toti imi sunt prieteni Toti ma inteleg pe mine. Eu pot sa-i inteleg pe ei. Eu pot sa inteleg un alcoolic, altcineva….adica multa lume nu poate sa-i inteleaga . eu pot sa inteleg un alcoolic “.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula- presedinte Crucea Albastra Romania: “Ii vad pe oameni cum se ajuta dupa aceea intre ei . cum incearca sa-si construiasca o retea de sprijin .cum dezvolta o retea de sprijin . foarte putine categorii mi se par atat de frumoasa ca cei care au trecut prin dependenta si acum vor sa-i ajute si pe ceilalti.”

“Pana la urma din 1956 OMS-ul spune ca e boala. Traiesc impreuna cu oamenii aceeia recuperarea si e foarte frumos. Oricum, statul nu prea se implica in terapia antialcool si antidrog . avem o zona in care sigur ca se investesc bani dar si o alta zona in care nu investim deloc Daca avem o agentie nationala antidrog nu avem nicio agentie nationala antialcool”.

“Statul ar trebui sa se implice pentru ca statistic ar fi doua milioane de alcoolici dar adevarul e altul sunt mult mai multi. Ar trebui sa creeze centre cum e la Sura si sa le si subventioneze. In strainatate poti sa te duci cu asigurarile de sanatate, la noi nu. trebuie sa platest, or un alcoolic care a ajuns alcoolic nu mai are bani si atunci daca nu exista un frate, o sora, o mama sau cineva care sa-i dea bani o luna de zile nu se cunoaste daca stai acolo . Recazi, imediat recazi”

“La mine in viata oamenii sunt impartiti in doua grupe: unii nu le vine sa creada ca m-am lasat de baut si la unii care ma cunosc mai recent nu le vine sa creada ca am baut vreodata. Va dau un exemplu: fratele meu. Un bautor notoriu si din cauza alcoolului a si murit 42 de ani.“

“Sa ,pr era cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Puteam sa ajung in spital si puteai innebuni si atunci nu era cel mai bun lucru ca sa mori?”

Romania este pe locul trei in Europa in privinta mortalitatii la barbati si pe primul, in cazul femeilor la decese ce au la baza consumul excesiv de alcool.